Arhiva
Primul sarut
Ca sa onorez leapsa primita de la Hime legata de primul sarut cu adevarat important, cel care inca provoaca fiori numai la amintirea acestuia, am lasat ca poezia de mai jos sa spuna totul in locul meu.
primul sărut a fost cu gust de miere
un dar sfios de buze tremurânde
de-aripe zbateri ca o adiere
copilării de dragoste flămânde
nectar amestecasem în ardoare
şi l-am sorbit aproape să mă-mbete
cu lacrime stârnite de candoare
am reuşit să-mi potolesc din sete
eu mi-am dorit mereu cheseaua plină
hrănindu-mă ca fluturii din flori
mă-ndestulam cu gura ta divină
nesaţ stârnit de-al florilor comori
Primul sarut de Ovidiu Oana
Brosa-buburuza
Am primit aceasta leapsa de la Luana. Mi s-a desemnat un anumit obiect despre care trebuie sa scriu o poveste. O brosa.
Ma numesc Bubu. Asa m-a botezat stapana mea deoarece eu sunt o brosa-buburuza. Am fost creata de un om cu o imaginatie hiperactiva. A avut grija sa fiu frumoasa, cu o forma deosebita si extrem de bine decorata. Sunt rosie iar aripioarele mele sunt argintii cu cateva pietricele ce stralucesc la lumina soarelui. Stapana mea zice ca sunt scumpe pietricelele si ca nu ar vrea sa piarda vreuna. Asa ca are mare grija de mine. Nu ma poarta foarte des.
Atunci cand ma poarta e foarte mandra, ma poarta pe partea stanga cat mai aproape de inima ei. Ea zice ca asa imi arata cat de mult tine la mine. Ma agata de bluze foarte frumoase din materiale care ma mangaie. Si imi soptesc povestea lor. Imi spun fiecare cate lucruri frumoase au vazut si eu la randul meu imi impartasesc experientele. Sunt laudata destul de des de catre prietenele stapanei mele. Toate ma apreciaza iar atunci cand apar eu in camera celelalte brose isi pleaca privirea. Stralucesc mai tare ca o stea.
Atunci cand ma lasa acasa, ca sa ma pot odihni, stau intr-o cutie neagra destul de mare, destul de catifelata si moale. Alaturi de mine sta un inel cu diamant. El zice ca a stat o vreme indelungata pe degetul stapanei mele dar intr-o zi ea a inceput sa planga, si-a smuls inelul de pe deget si l-a aruncat in cutie. De atunci nu a mai vazut lumina soarelui. Imi pare tare rau de el.
Apoi in dreapta mea este un colier de perle. Foarte lung si extrem de frumos. Sta la gatul stapanei mele destul de des. O mangaie pe gat, pe sani, pe abdomenul ei. Uneori se joaca printe pletele ei blonde si carliontate. O gadila printre degete atunci cand se joaca cu el. Cate povesti uluitoare am auzit de la dansul. Sunt inconjurata de frumusete in acea cutie. Dar acum nu voi spune povestea prietenilor mei, ci povestea mea.
Sunt in posesia stapanei mele de aproximativ 2 ani, era primavara atunci cand a iesit mandra din magazinul acela micut cu mine in mana. Tin minte ca imi zambea si ma mangaia cu grija. Prima data m-a scos intr-un parc. M-am minunat de frumusetea florilor. Ele imi zambeau si se aplecau in fata mea. Copacii ma salutau miscandu-si crengile. Iar bancile ma rugau sa stam la taclale. Lumina pe care pietricelele mele o reflectau era frumoasa si semana cu un curcubeu. M-a incantat prima mea plimbare in aer liber. Pana atunci nu fusesem “plimbata” decat prin vitrina.
De atunci incolo am calatorit prin toata lumea. Prin Europa am fost in Paris si am vazut turnul Eiffel, am fost in Irlanda si i-am vazut dealurile extraordinar de frumoase si m-am bucurat de jocul de culori uimitor, am fost in Londra si m-am plimbat cu autobuzele acelea inalte si rosii la fel ca si mine. Am traversat oceanul si am vizitat New Yorkul. Am vazut lumea de la aproximativ 15 mii de metri inaltime. M-am plimbat prin cele mai frumoase tari din lume si inca mai am multe de vazut. As vrea sa am timp sa pot povesti cate mi-au vazut ochii acestia ai mei realizati cu cea mai mare grija.
O singura data am crezut ca sunt in pericol de moarte. Eram in Roma, agatata de o bluza de matase gri langa un decolteu generos. Stapana mea a intrat in camera ei de hotel impreuna cu o alta persoana pe care am observat ca o tinea de mana. Ceva timp au stat de vorba, dar la un moment dat am vazut ca barbatul prezent in camera se indreapta catre stapana mea, implicit catre mine. I-a apucat capul intre mainile lui si aparent a tras-o mai aproape de el. Trupul lui apasa cu putere asupra trupului stapanei mele. Eu eram la mijloc. Ce se intampla? Nu mai puteam vedea nimic, nu intelegeam ce se intampla, nu stiam daca stapana mea este in pericol, iar eu paream ca ma desprind usor usor de bluza. Nu vroiam sa ajung pe podea. Sa raman uitata intr-o camera de hotel, departe de casa. As fi putut fi strivita. Sau adunata de catre straini. Sau puteam ajunge in stomacul aspiratorului iar mai apoi la gunoi. Nu ! Ce soarta cruda ar fi fost aceea.
Dupa ceva timp presiunea a incetat. Stapana mea m-a scos din dreptul sanului ei stang si m-a bagat in geanta ei micuta si gri la fel ca bluza acesteia. Nu stiu ce s-a intamplat in acea noapte. Am auzit cateva zgomote. Si mi-am auzit stapana tipand. Speram sa nu fi patit ceva. M-am simtit putin cam singura acolo, in intuneric doar cu rujul si pudra stapanei mele care nu vroiau sa vorbeasca cu mine. M-a scos abia a doua zi dupa amiaza cand aparent eram deja acasa. M-a privit, s-a asigurat ca sunt teafara si m-a bagat in cutia pentru bijuterii pentru a ma odihni. Am povestit prietenelor mele care abia asteptau sa ma intorc din calatorie, peripetiile mele apoi am inchis ochii si am visat ca soarele ma mangaie. Si am asteptat locuri noi, amintiri noi si peripetii noi.
Leapsa merge mai departe la :
Alexxutzu care va scrie despre un pantof.
Cristian care va scrie despre o carte.
Dioscoride care va scrie despre un ceas.
Hime care va scrie despre un stilou.
Marylina care va scrie despre un parfum.
Beyondo care va scrie despre o cana.
Daca altcineva mai doreste leapsa este de ajuns sa lase un comment si voi avea grija sa va pasez un obiect. Sport la scris. V-am pupat.
Leapsa zambitoare
Abia azi am vazut ca mi-a mai fost pasata o leapsa de catre domnul Dioscoride, ma scuzi pentru intarziere.
1)link back to the person who tagged you.
2) post these rules on your blog.
3) share 6 things that put a smile on your face.
4) pass the tag along to other fabulous blogs.
5) let the tagged people know by leaving a comment on their blogs.
Sa vedem …
- Zambesc atunci cand ma intalnesc cu persoanele dragi mie,
- Zambesc cand aud numele melodiei/cartii/filmului meu preferat,
- Zambesc cand ma gandesc la visatorul meu,
- Zambesc atunci cand aud o veste buna,
- Zambesc cand ma uit la soare,
- Zambesc cand sunt fericita.
Leapsa este disponibila pentru oricine vrea sa o ia. Sunt asa buna acum pentru ca mai am o leapsa in desaga pe care trebuie sa o execut si de aia nu scapati. Asa ca va invit daca va provoaca un zambet si daca vreti sa il dati mai departe. 🙂
O poveste (partea treia)
Cand am avut timp m-am apucat de scris, am continuat povestea din articolul precedent care a inceput de fapt de la leapsa de aici. Sper sa va placa. Chiar daca de data asta este ceva mai lung pentru ca nu am vrut sa segmentez in doua articole eu zic ca merita.
Baietii au ajuns la cort si abia atunci isi dadura seama ca prietena lor Ioana lipseste.
– Puteam sa jur ca este in spatele meu, zise Sergiu. Ce a patit oare? Cred ca este inspaimantata. Trebuie sa o cautam. Acum Catalin !
– Stii care sunt sansele sa o gasim nu? Daca s-a speriat si a fugit, pe vremea asta si in intunericul asta nu avem sanse. Totusi nu o abandonez. Hai sa ne intoarcem.
In acelasi timp Ioana era tot mai panicata.
– Nu e sigur sa raman aici. Cine e acolo? Te rog raspunde-mi.
Era complet confuza si nu stia in care parte sa o ia la goana. Vantul batea. Ea era uda toata. Vizibilitatea era complet scazuta. Totusi silueta aceea nu ii dadea pace. Se tot invartea in jurul ei. O vedea peste tot. Ioana a cazut in genunchi si a inceput sa planga de disperare.
– Te rog nu imi face rau. Te pot ajuta cu ceva? Te rog doar spune-mi. Seeeeergiuuuu !
Prietenii fetei incercau sa distinga ceva in zare. Sa o strige. Pierdusera directia si nu mai stiau unde sa se opreasca sau daca trebuie sa o ia in stanga sau in dreapta. In curand isi pierdura ratiunea si ei. Totusi continuara sa rataceasca in gol.
Ioana simtea ca nu mai are nici o putere. Se simtea total coplesita de situatie. Ii tremurau genunchi totusi in disperarea ei se ridica si incepu sa fuga. Crengile copacilor reusira sa o zgarie. Vedea cum sangele ii curge pe toata mana. Se impiedica si cazu. Acum era si murdara. Zgariata pe fata. Speriata de moarte. Tipa din adancul plamanilor. Dar nimeni nu parea sa o auda. Se ridica si isi continua drumul fugind vazand cu ochii. Mai arunca din cand in cand cate o privire in spate, mereu avea impresia ca cineva o urmareste. O secunda de neatentie si nu vazu copacul din fata ei. Se lovi din plin de el. Lovitura nu o lasa inconstienta insa pasarile care isi aveau cuibul in acel copac, speriate de impact, incepura sa zboare in directia ei. De data asta cazu la pamant. Era prea obosita sa se mai ridice, nu mai avea pic de vlaga. Inchise ochii si isi spune ca un minut va fi de ajuns si isi va reveni. Insa imediat isi pierdu constiinta.
Cand se trezi tot trupul o durea si se simtea obosita. Deschise ochii. Era in intuneric. Totusi era inauntrul unei case. La primul etaj al acesteia. In patul altcuiva si cu haine curate. Incerca sa se ridice dar cazu la loc. Ofta si incerca inca o data cu mai multa putere si determinare. Casa era veche si nu parea ca cineva sta acolo. Mobila era foarte veche, tapetul se dezlipise, erau panze de paianjen peste tot iar podeaua trosnea la fiecare pas. Majoritatea mobilei era acoperita de cearceafuri albe. Intra in panica si incerca sa isi dea seama unde e si cum a ajuns acolo. Nu isi mai amintea nimic. Lovitura in copac isi facu resimtita prezenta.
– Ah da. M-am lovit iar apoi cred ca am lesinat. Dar a cui e casa asta oare? Ma inspaimanta.
Iesi incet din camera totusi usa facu zgomot deoarece incepu sa scartaie. Scoase capul afara dar nu vedea mare lucru. Parea sa fie in capatul unui hol destul de lung. Pe de o parte si pe de alta erau alte camere. Toate usile erau inchise. Merse de-a lungul acelui hol. Usile scartaiau, podeaua trosnea si se astepta ca in orice secunda cineva va iesi dupa una din acele usi. Cand ajunge in capatul holului a observat scarile ce duc la parterul casei. Jos se vedea o lumina vaga insa casa parea fara viata. Nimic nu misca, doar peretii parca stateau sa vorbeasca, mobila plangea, podeaua urla. Puse piciorul drept pe prima treapta si deodata niste oameni isi faceau simtita prezenta afara. Nu ii putea vedea totusi vocile ajungeau la urechile ei. Se retrase si se ascunse dupa un dulap de pe acel hol. Usa casei se auzi. Aceasta de asemeni scartaia. Parea usa iadului. Vorbea si veghea casa. Acum nu mai era singura. Cineva era cu ea in acea casa a terorii. Era oare diavolul sau ingerul sau pazitor?
– O sa cobor pana jos cat de incet pot. O sa deschid usa si o sa fug mancand pamantul. Nimeni nu ma va prinde. Si in fond nu mai este mult pana cand soarele rasare. Voi vedea drumul mai bine si voi gasi o cale sa ajung in oras.
Se uita in jur pentru a gasi un obiect contondent pentru a fi mai sigura pe sine. Nu vede nimic. Deschide sertarul dulapului si gaseste o sticla de vin la fel de veche ca si casa. O deschide, bea o buna parte din el pentru a se imbarbata, pune dopul si se intrepta catre etajul inferior al casei. Fiecare treapta canta, vorbea, tipa, plangea in felul ei la fiecare pas facut. Ajunse jos. Fugi direct spre usa si isi lasa toata greutatea pe clanta. Dar totusi aceasta nu parea ca vroia ca Ioana sa paraseasca casa. Isi lua mainile de pe ea si incepu sa mearga in spate cu ochii atintiti inca la usa. Milioane de ganduri ii treceau prin minte in acel moment. Nu mai stia ce sa faca. In timp ce privirea ii era la usa in spatele ei inca erau scarile. Balustrada intra in spatele ei pentru a provoca o noua vanataie si a trezi durerea de prin restul corpului. Fara sa isi dea seama, ea scoase un sunet din cauza durerii si sperieturii. Atunci o voce dintr-o camera alaturata se auzi.
– Vad ca te-ai trezit. Ai dormit cam putin.
Ioana nu stia ce sa zica sau sa faca. Se ridica repede si urca scarile in graba. Se ascunse la etaj dupa dulapul de mai devreme, totusi era cu ochii in patru. Urmarea jocul umbrelor de la parter. Persoana de mai devreme parea sa avanseze si vocea se auzi iar.
– De ce esti speriata? Daca vroiam sa te ranesc nu crezi ca o puteam face mai devreme?
Ioana incepuse sa se gandeasca si purta o discutie cu subconstientul ei.
– Are dreptate. Nu m-a ranit, cel putin nu cred. La cat de rau ma doare corpul nu as stii sa zic sigur. Dar oare cine e?
Nici nu apuca sa isi termine gandurile si umbra era chiar in fata ei. Din ce in ce mai mare. Apoi niste ghete rupte si murdare. Isi ridica privirea si il vede. Un om foarte inalt, destul de solid, brunet cu cateva suvite deja albe si ochii verzi, tinand in mana o lumanare.
– Aici erai micuto. De ce ai fugit? Nu iti fac nici un rau.
Acesta ii intinde mana in timp ce ii privea ochii mari si inlacrimati.
– Vad ca ai gasit vinul. Vrei sa bem un pahar in bucatarie si sa vorbim? Poate imi povestesti ce cautai noaptea in padure ranita si inconstienta.
Ioana se uita la sticla si zambi. Intinde si ea mana si se ridica ajutata de omul misterios. Amandoi coborara jos si intrara in bucatarie. Ea se aseza jos iar el scoase doua pahare dintr-un dulap si se aseza in fata ei.
– Ma numesc Bogdan. Aceasta a fost casa mea, nu am mai fost de foarte mult timp aici si de aceea te rog sa scuzi dezordinea. Imi place sa ma plimb noaptea si asta seara am urcat pe munte. Te-am auzit tipand. Nu eram sigur daca voi gasi pe cineva deoarece se aud multe zgomote foarte ciudate noapte prin imprejurimile astea, dar am preferat sa arunc o privire. Te-am gasit plina de sange zacand in mizerie. Te-am adus aici si mi-am sunat sotia ca sa aduca niste haine curate. Ea te-a schimbat, nu trebuie sa iti faci griji in privinta asta. Camera in care erai este fosta camera a fiului meu. Vreau doar sa intelegi ca nu iti vreau raul. Vreau sa te ajut. Acum imi spui cum ai ajuns acolo?
– Eu sunt Ioana, eram cu prietenii mei intr-o mica excursie aici. Am auzit si noi niste tipete si am iesit din cort sa vedem ce s-a intamplat. In zona din care acestea s-au auzit nu era nimeni totusi am zarit o silueta si m-am speriat foarte tare si am incremenit, asa am ramas in urma si nu mi-am mai gasit prietenii. Am inceput sa fug si din neatentie m-am lovit de un copac si am lesinat. De atunci incolo dumneavoastra stiti.
– Nu stiu cum ati indraznit sa veniti aici. Multi se feresc.
– Din cauza mitului fetei aceleia?
– Oarecum, zise acesta razand. Exista multe versiuni ale acelui mit. Adevarul e ca nimeni nu stie sigur ce s-a intamplat. Oricum cea mai apropiata versiune de adevar este aceasta.
Fata aceea a fugit intr-o noapte in aceasta padure pentru ca era singurul loc unde se simtea linistita si in siguranta. Se certase cu logodnicul ei in acea seara si vroia sa fie singura. Din cate am inteles el a plecat sa o caute, dar nu a mai gasit-o. Nu s-au gasit haine sau alte obiecte apartinandu-i si in nici un caz nu i s-a gasit cadavrul. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu ea, cert este ca de atunci a disparut. Tot de atunci au inceput intamplarile ciudate. Noapte de noapte se aud tipete. Noapte de noapte poti vedea umbra cuiva care se plimba pe aici. Cred ca este vorba de aceeasi silueta pe care tu ai vazut-o. Si aceleasi tipete pe care tu si prietenii tai le-ati auzit. Multi i-au auzit tipatul de durere, multi i-au auzit suspinele, multi spun ca vantul este atingerea ei si unii spun ca i-au simtit sarutul otravitor. As tinde sa cred ca ea traieste aici dar intamplarea a avut loc acum multi ani cand eu eram inca copil, imi e foarte greu sa cred ca inca traieste. Oricum ar fi, o parte din ea este inca in padurea asta. Si in nici un caz nu vrea sa ii fie linistea deranjata asa ca incearca sa mentina pe toata lumea departe prin zgomote si intamplari ciudate.
– Foarte ciudat. Desi am crezut ca este doar o simpla poveste, m-a zguduit pana in adancurile fiintei mele cand am auzit-o prima data. A fost cineva vreodata ranit?
– Locuitorii din orasul apropiat nu. Dar nu stiu ce sa zic despre turisti. Adevarul este ca s-a gasit destul sange prin padure. Oamenii spun ca se hraneste cu sange precum vampirii. Dar sunt numai niste povesti.
– Mi s-a facut pielea de gaina. Este cu adevarat inspaimantator ce se intampla aici. Acum inteleg de ce nu mai veniti aici. Oricum vreau sa va multumesc ca ati avut grija de mine, v-ati asumat un risc. Totusi aveti idee cum imi voi gasi prietenii?
– Nici o problema, imi place sa ajut oamenii. Cat despre prietenii tai, cel mai intelept ar fi sa asteptam sa rasara soarele si sa coboram de pe munte sa ne indreptam spre oras. Iar daca nu ii gasim acolo ma pot intoarce eu sa ma uit prin padure.
– Nu vreau sa ii las sa astepte. Cred ca ma cauta innebuniti. Va rog, nu putem merge acum sa ii cautam?
– Daca nu ai probleme cu inima si chiar vrei asta cu adevarat imi iau haina, caut lanterna si mergem.
– Da, chiar vreau asta.
Se imbracara amandoi gros. Barbatul apuca lanterna de pe masa din hol. Deschise usa de la intrare si plecara amandoi in adancurile padurii. Ioana isi tot striga prietenii. Totul parea pustiu iar linistea se instalase. Totul parea deja la fel si totusi diferit. Intr-un final fata zari cortul lor, insa el era gol. Toate lucrurile erau ravasite si o bere era scapata pe jos. Dar pamantul era uscat. Ei plecasera deja de ceva timp. Ioana incepuse sa se ingrijoreze si mai tare. Erau singuri prin padure. Oare ea ii va mai gasi ?
– Suntem doar prieteni, dar ii iubesc foarte mult. Nu as vrea sa li se intample ceva. Sunt foarte dezorientata. Oare in ce parte au luat-o?
– Hai sa mergem spre locul unde te-am gasit pe tine. Poate sunt prin zona.
Ea se simtea atat de obosita. Tot trupul o durea si era din ce in ce mai speriata. Vantul incepu sa bata. Din ce in ce mai tare. Parca vroia sa o puna la pamant. Copacii dansau si parca vroiau sa ii vorbeasca, sa ii spuna cate lucruri ingrozitoare au vazut. Sa ii planga pe umar si sa ii spuna sa plece cat mai repede de acolo. Parca le auzea soaptele in ureche. Dupa lungi cautari ei zaresc doua siluete in zare, lanterna nu batea pana acolo. Dar incercara sa ii strige. Nimeni nu raspundea. Se auzeau numai suspine. Cand se apropiara mai mult Ioana il zari pe Sergiu. Izbucni in lacrimi si fugi spre el. Langa acesta, intins pe pamant si plin de sange statea Catalin.
– Ce s-a intamplat cu el?
– Ce s-a intamplat cu tine? Am fost foarte ingrijorati. Te cautam de ore intregi.
– Lasa-ma pe mine. O sa iti povestesc. Acum sunt bine. El ce a patit?
– In timp ce te cautam au inceput iarasi tipetele, vantul a inceput sa bata cu putere iar silueta aceea infioratoare nu ne dadea pace. Am crezut ca innebunesc. Mi-am intors capul pentru o secunda iar Catalin disparuse. Abia acum am reusit sa il gasesc. E lovit si inconstient. S-a trezit de cateva ori, a inceput sa delireze si a lesinat iar.
– Ok hai sa il luam si sa ne indreptam spre oras. Vom merge la spital si nu ne vom mai intoarce aici. Totul va fi bine.
Inainte sa ajunga la spital soarele deja le gadila trupurile. Catalin nu a avut decat o contuzie dar nu isi mai aminteste nimic din ce a patit. Habar nu are cum sau cine l-a lovit. Totusi nu mai e asa sceptic in ceea ce priveste un simplu mit. Sergiu isi mai aminteste cu infiorare ceea ce s-a intamplat. Iar Ioana, de fiecare data are un sentiment ciudat. Inca tremura, se agita, plange si incearca sa inteleaga ce s-a intamplat. Si inca mai mentine legatura cu Bogdan. Cat despre fata pierduta in adancurile padurii, o parte din ea este inca acolo. Inca tipa noaptea de durere, inca plange de disperare, suspinele ei inca se aud in departare, atingerea ei inca poate fi simtita prin intermediul vantului. Silueta ei inca bantuie printre copaci. Sarutul ei nu ajunge sa mai fie povestit.
O poveste (continuare)
Un bloc. Un etaj. Un apartament. Un dormitor. O lumina de la monitorul unui calculator. O melodie. Afara e seara. Eu stau cu o tigara in mana si imi pun imaginatia la incercare. Mi-am promis ca voi continua povestea din articolul precedent. Asa ca sa ii dam drumul.
Dar dimineata parea sa fie atat de departe, nici macar un ochi din cei sase nu era inchis. Stateau si ascultau. Se auzeau zgomote de afara, parca vedeau si niste umbre. Se consolau cu gandul ca pot fi copacii in bataia vantului.
– Sergiu mi-e frica. Strange-ma in brate.
– Nu fi copil mai fato. Ma duc afara sa vad ce se intampla.
Era intuneric bezna. In departare se auzeau voci. Copacii parca dansau pe melodia vantului. Lanterna nu lumina mult si nu se putea intelege mai nimic din ce era in jurul lor.
– Nu cred ca suntem singuri. Aud niste turisti, zice Sergiu.
Ioana scoase capul afara iar ochii i se umplura de lacrimi.
– Imi e frica. Esti sigur ca sunt turisti?
– Nu Ioana, sunt sigur ca spiritul fetei a venit dupa noi.
– Sa stii ca nu esti amuzant.
– Nu mai avem ce face la ora asta. Hai sa dormim si vom discuta cu ei de dimineata.
Au intrat in cort si au incercat din nou sa adoarma. Iarasi incepeau sa se auda zgomote. Dar acum nu era decat sunetul stropilor de ploaie lovindu-se de cort.
– Proasta zi ne-am ales sa venim aici, zise Catalin. Ploaia asta a stricat tot dupa ce ca este racoare. Unde e berea ma Sergiu?
– Lada frigorifica a ramas afara, am uitat de ea.
– Bine, hai lasa ca ma duc singur sa imi iau.
Ioana se trezi si se uita nedumerita in jur.
– Unde e dragul meu vecin?
– S-a dus dupa ber…
Se auzi un tipat. Atat de tare si de strident. Totusi se auzi din departare. Parea o voce de fata. Inima le batea cu putere amandurora. Au iesit afara sa vada ce se intampla. Bateriile lanternei se terminasera. Ploua, vantul batea si era intuneric. Totusi se vedea silueta cuiva care se indrepta spre ei. Prietenii au strigat in cor:
– Catalin, tu esti?
Totusi era liniste. Silueta avansa. Nu puteau distinge nimic altceva. Se auzi un zgomot ca si cum cineva a calcat pe o crenga in directia opusa. Se intoarsera si il zarira pe Catalin.
– Ce faceti aici? Nu vedeti ca ploua? V-a apucat romantismul?
Cei doi au ramas profund uluiti si dezorientati. Cand au intors capul in cautarea siluetei misterioase totul parea pustiu. Dar ei stiau ca au vazut ceva. Au incercat sa ii spuna lui Catalin dar acesta i-a luat in ras. Totusi cine tipase? Au incercat sa se uite prin imprejurimi. Initial au crezut ca ceilalti turisti au patit ceva. Asa ca au incercat sa avanseze pentru a vedea daca pot fi de ajutor. Insa cand au ajuns in zona unde acestia ar trebui sa fie nu era nimic. Nimic nu parea sa fie deranjat. Nici un cort. Nici un foc de tabara. Nu erau nici macar ambalaje aruncate.
– Vezi Sergiu? Eram sigura ca nu erau turisti.
– Atunci erau in trecere. Stiu ca am auzit voci. Si nu sunt nebun.
– Si cum explici tipatul de mai devreme daca acestia erau doar in trecere?
– Si tu ce vrei sa zici? Ca padurea e bantuita?
– Eu cred ca neuronii vostri au plecat la bantuit, zise Catalin. Poate era un lup si nu ati auzit voi bine. Eu ma duc in cort sa ma usuc.
Asa ca au pornit cu toti. Totusi la primul pas facut Ioana simti un fior pe sira spinarii. Ofta si mai arunca o singura privire in urma. Zari iar silueta. Ramasese complet perplexa. Nu ii veni sa creada si ramase impietrita. Totusi reusi sa isi revina si incerca sa isi strige prietenii. Acestia deja ajunsesera cel mai probabil la cort. Ea nu mai era in raza lor. Era singura in mijlocul padurii speriata de moarte. Ridica mana si privi la inelul de pe mana ei.
– Nu vreau sa ajung ca fata din poveste. Nu vreau sa fiu un simplu inel pe o mana moarta. Ok, trebuie doar sa fiu calma si sa ma orientez. Baietii vor veni dupa mine, stiu asta.
Va urma…:)
My band
Am mai vazut o mica leapsa la hime care mi s-a parut intr-adevar draguta and I played along. Nu o tin pentru mine dar nici nu tin neaparat sa o dau mai departe, daca va place serviti-va.
- Mergeti pe Wikipedia. Click „random article” iar numele primului articol este numele formatiei voastre.
- Apoi intrati pe quotation page si click „random quotes”. Ultimele patru – cinci cuvinte ale ultimului quote de pe pagina va reprezenta numele primului vostru album.
- Intrati pe Flickr si click pe „explore the last seven days” sau click aici. A treia poza, nu conteaza ce e, va reprezenta poza albumului.
- Folositi Photoshop sau ceva asemanator pentru a le incropi.
Acum sa va arat ce mi-a iesit mie.
O poveste
Acum doua zile am zambit cand am vazut prima data aceasta leapsa pe blogul lui hime si m-am bucurat ca am scapat. In schimb am omis faptul ca domnul alexxutzu nu ma uita si are grija ca leapsa sa ajunga si pe la mine. Foarte dragut din partea lui. Multumesc pentru leapsa Alex.
Acum sa vedem in ce consta leapsa. Trebuie sa compun o povestioara care sa contina urmatoarele cuvinte: spirite , fantastic , tacere , noapte , suspin , lumanari, voci , mana moarta , ochi rosii , inima , licantropie.
O povestioara scrisa tarziu in noapte. Sper sa va placa. Nu am mare talent. 😀
Era vara. Un grup de prieteni au hotarat sa plece impreuna intr-o excursie pe munte. Si-au instalat corturile si au facut un foc de tabara. Au glumit, au ras, au baut. Cand deja se lasase noaptea s-au asezat in jurul focului pentru a manca nalbe si a spune povesti de domeniul fantasticului. Tacerea s-a lasat iar Sergiu a inceput…
“Exista un mit potrivit caruia acum cativa ani o fata a fost ucisa in aceasta padure. Se zice ca a fugit noaptea de acasa si a vrut sa se refugieze aici. A fugit pana in adancul padurii dar la un moment dat a inceput sa auda zgomote ciudate..”
Ioana il intrerupe.
– Sergiu termina, ma sperii. Nu auzi cum fosnesc frunzele?
– Draga mea, stai linistita. Te voi apara eu impotriva spiritelor. Acum lasa-ma sa termin.
“Inima a inceput sa ii bata cu putere. Se ratacise, nu mai stia de unde a venit si pe unde sa plece. La un moment dat a auzit suspinele unui copil care parea ca plange. A incercat sa il strige.
– E cineva aici? Nu iti face griji micutule, te voi gasi. Vom iesi amandoi de aici. Doar spune-mi unde esti. Alo? Ma auzi?
Liniste totala. S-a invartit prin imprejurimi in cautarea copilului. Nu vedea pe nimeni. Dar vocile nu au intarziat sa apara. Din ce in ce mai multe. Cereau ajutor. O strigau. Ea simti ca innebuneste. Isi dori sa plece cat mai repede de acolo. O voce in stanga, un tipat in dreapta. O lua la goana. Alerga pe cat de repede putea. Ochii ii erau rosii de la plans. Simti cum un fior o inconjoara si avea impresia ca fuge cu viteza luminii, nu mai intelegea nimic in jurul ei, nu mai vedea, nu mai auzea. Cel mai probabil suferea de licantropie. In disperarea ei zari niste lumini, pareau ca erau iscate de niste lumanari. Crezu ca este salvata. Era un simplu miraj. La capatul drumului era o prapastie in care ea cazu. Nu se stie daca a murit din cauza impactului sau doar a lesinat si lupii au mancat-o de vie. Nu s-a gasit decat mana ei moarta pe care era inelul de logodna…”
– Ce ziceti prieteni? Credeti ca este adevarat?
– Sergiu, tremur toata. Tu chiar vrei sa nu dormim la noapte, replica Ioana.
In schimb Catalin era cu zambetul pe buze.
– Aiureli. O simpla poveste de adormit copii. Voi fetelor sunteti mult prea sensibile.
Se auzi un fosnet printre copaci. Erau confuzi si nu mai faceau diferenta dintre realitate si poveste. S-au bagat repede in cort si au incercat sa adoarma sperand ca maine dimineata sa fie totul ok.
Si ca o fata buna ce sunt eu trebuie sa dau leapsa mai departe nu-i asa? Asadar cei din blogrollul meu in afara de cei ce au deja leapsa sunt rugati sa o preia. Fara scuze. Nu scapati.
De vorba cu o tigara
Imi vine sa ma cert singura cu poza asta. A da? Te lasi de oameni deci? Si eu o sa te las pe tine de…de…in curand oricum. Serios ne despartim ! Nu iti pasa deci? Si cine iti mai da bani? Stiam eu ca mai ai pe altcineva. Si totusi te ridici cu alte pretentii zilnic. Vrei sa stam impreuna cat mai mult. Iti aduci prietenii cu tine de fiecare data. 19 chiar. Stii ca ma inteleg bine cu ei si ca nu as putea sa ii las. Dar te rog, imi fac rau. Vrei din ce in ce mai multi bani. Hai ce naiba, stii ca sunt somera. Ne iubim reciproc, dar relatia asta nu ne face bine. Tu arzi de dorinta de fiecare data la fel ca si mine. Imi tai respiratia de fiecare data cand te vad. Stiu ca tanjesti dupa buzele mele. Si stii ca eu vreau sa te fac parte din mine. Dar de fiecare data tu ajungi intr-un colt al scrumierei. Stii ca ma doare sa fac asta dar sunt nevoita. Stii ca am incercat de zeci de ori sa te las. Stii ca tot la tine m-am intors. Stii ca doar tu ma linistesti. Doar tu ma intelegi si imi impartasesti dorintele si suferintele. Nu stiu ce mi-ai facut de m-ai innebunit.
Esti veninul meu dulce de care nu ma pot lasa. Am nevoie de tine. Te vad cum te uiti la mine de pe birou atunci cand ma trezesc. Stii ca iti zambesc si iti dau un sarut de buna dimineata. Vreau sa te am. De mai multe ori pe zi chiar. Simt o dorinta mistuitoare. Sunt indragostita de tine. Te vreau in mine. Dupa fiecare sorbitura de cafea vreau sa te sarut. Stiu ca iti place gustul buzelor mele. Dupa fiecare masa parca te vreau si mai mult si tu esti acolo. De fiecare data cand am nevoie de tine esti acolo.
Nu pot sa o fac, iarta-ma. Te rog pleaca tu prima. Te iubesc ! Stii ca imi va fi dor de tine.
Cat de repede poti sa tastezi?
Inainte de culcare citeam cateva articole pe net si am dat peste un test referitor la cat de repede poti tasta. Eram curioasa asa ca l-am facut. Daca exersezi poti obtine un scor din ce in ce mai bun. Voi mai reveni asupra testului dar deocamdata sunt multumita. Daca sunteti interesati linkul il gasiti aici.
Spor la tastat. Noapte buna.
Barbie
Papusa copilariei. Idealul frumusetii si perfectiunii in ochii fetelor. Generatii intregi de fete s-au identificat cu sau cel putin au admirat-o pe frumoasa papusa. Barbie pe numele sau complet Barbara Millicent Roberts, va implini curand frumoasa varsta de 50 de ani. Data exacta a „nasterii“ lui Barbie nu este cunoscuta, dar cu siguranta ea o precede cu luni bune pe cea a lansarii oficiale: 9 martie 1959. Insa ea nu isi arata varsta, nu-i asa? Ea este pururi tanara. 🙂
In decursul anilor Barbie a schimbat peste 100 de cariere sub forma a diferite jocuri si vestimentatii. Fiind, pe rand, medic, pompier, insotitor de bord, instructor de aerobic, sergent al Marinei SUA, paleontolog, femeie de afaceri sau, pur si simplu, printesa, un vis intangibil pentru cele mai multe dintre fete. Nu-i asa ca amintirile va napadesc fetelor?
Eu cu siguranta nu am uitat bucuria resimtita cand am avut propria mea Barbie si nici orele pierdute jucandu-ma cu ea. Desi am crescut inca o mai am, nu ma lasa sufletul sa o arunc. Sta printre celelalte jucarii. Inca zambeste.
La finele unei jumatati de secol de existenta, Barbie continua sa domine detasat pe piata extrem de concurentiala a papusilor, si asta la nivel mondial, cu incasari anuale de 3,3 miliarde de dolari.
Happy birthday
Azi e ziua blogului meu. A facut o luna de zile saracutu. A crescut. Are ochisori, se taraste.
Atat eu cat si el am mai invatat cate ceva in luna asta. Nu mai sunt atat de paralela cu blogosfera. El nu mai e o simpla pagina. Are sentimente si ganduri frumoase printre randuri. Nu mai e un simplu template gol ca la inceput. Posturile au aparut usor usor cat si cititorii si comentariile. A inceput sa faca parte din rutina mea zilnica. Am invatat sa ma exprim mai bine. Am inmuiat, amuzat, informat si poate enervat oameni. Am mai auzit o vorba buna. Stiu ca am un cerc micut de cititori, nici nu am cautat mai multi. Mi-ati acordat atentia voastra si va multumesc pentru asta.
Ca la orice zi aniversara sigur ca exista si un mic cadou. Am un nou header. Care imi place la nebunie. S-a oferit o prietena mai buna in ale photoshopului sa mi-l faca. Tin sa ii multumesc si ei pe aceasta cale. Stiu ca sunt greu de multumit si ca ti-ai pierdut mult timp pana m-am hotarat eu si nu am mai strambat din nas.
Acum e tarziu. Petrecerea s-a terminat. Pleoapele imi sunt grele. Ma bag in patutul meu sa visez.
Vreau
Am avut un episod de visare. Stateam comod si am inchis ochii, muzica m-a tras pe aleea ei. Mi-a aratat ce imi inspira ea de fapt. Ce se petrece in mintea mea. Nu pot vedea clar. Lumina e stinsa. N-am platit factura. 😀
Vreau sa ies afara si sa ploua, vreau sa fie cald. Vreau sa fie o ploaie calda de vara. Doar sa stau sa inchid ochii si sa ma ploua. Vreau sa fiu singura in jur. Nu, mint. Vreau sa fi si tu acolo. Sa fim doar noi doi. Sa ploua. Sa ma privesti. Vreau sa alerg. Vreau sa tip. Vreau sa dansez. Vreau sa nu mai vad nimic, doar sa aud totul mai bine. Vreau sa fie noapte tot timpul. Sa rasara soarele doar cand imi e dor de el si de jocul de culori superb de la rasarit. Sa rasara si sa apuna imediat. Vreau sa plang. Vreau sa rad. Vreau sa stau intinsa in iarba si doar sa simt. Vreau sa inot. Sa sar in apa si sa simt cum ma ridica. Vreau sa pot controla timpul. Vreau sa il pot opri atunci cand zambesti.
My 1st March
So…vineri dimineata la 9.30 eram in Gara de Nord. Luat una bucata bilet, gasit tren, urcat, asezat, uitat in jur, studiat oamenii, facut comentarii haioase pe seama lor in gandul meu. Destinatia Brasov.
Tin minte ca tot ce imi doream atunci era macar un amarat de caiet. Aveam o galagie de ganduri si impresi pe care intentionam sa le postez, doar ca am memorie de 256 mb si s-au pierdut pe drum.
Desi nu sunt o fana a vitezei, ma uitam pe geam si imi spuneam “mai repede, mai repede”. Eram plictisita si imi doream o tigara iar timpul parca era impotriva mea. Dar m-am conformat, m-am apucat de citit si am asteptat. Cu cat ma apropiam mai mult, cu atat simteam mai multe emotii, eram atat de agitata incat imi venea sa ma intorc inapoi. Dar nu aveam Bat-mobilul la mine.
Am ajuns intr-un sfarsit. Am coborat si l-am cautat cu privirea. L-am vazut si l-am urmarit cum se indrepta spre mine. Zambea. Era visatorul meu. Imi imaginam ca o sa ma ia in brate si o sa ma intrebe “ce faci pitico?”. Eh am fost pe aproape. Am primit un pupic si m-a intrebat daca sunt bine.
Ok, bun. Patru zile hai-hui prin Sfantu Gheorghe si Brasov. M-am plimbat, am vazut, am cunoscut oameni noi, m-am bucurat. Si muuulta liniste. Aveam nevoie de asa ceva. Am fost rasfatata si m-am relaxat.
De 1 martie mi-am petrecut dimineata in pat, de fapt dupa amiaza pentru ca am dormit pana tarziu iar mai pe seara am umblat aiurea prin oras. Era frig, dar nu conta. Luminile erau prea frumoase. Brasovul este atat de mirific si hipnotizant noaptea incat doare. Pur si simplu fermecator. Sufletul cerea asa ceva. Mi-am clatit retina. Mi-am rasfatat simturile. Miroase a primavara, totul pare sa fi prins viata. Intindeam mana si simteam cum imi luai mana mea in mana ta. Ma simteam in siguranta. Imi era frig dar ma incalzeai. Visam cu ochii deschisi. Mi-am declarat dorinta si patima. M-am lasat captivata, capturata, inghitita de sunete, de mirosuri, de mangaieri, de gesturi, de ritm, de miscari, de viziuni si de poveste.
Imi pare rau ca nu am facut poze, dar mi-am promis ca o sa fac asta in viitorul apropiat. O sa opresc timpul. O sa infrumusetez viata si o sa conservez amintirile. O sa le tin aproape de mine.
Credeam ca o sa duc dorul linistii, ei nu a fost chiar asa, cand am ajuns luni seara in Bucuresti m-am uitat putin in jur si mi-am spus “Damn. Mi-a lipsit toata agitatia asta.” Dar cu siguranta imi vor lipsi momentele frumoase, gandurile personale, amintirile, intamplarile si emotiile resimtite numai ca voi avea grija sa creez altele noi.
Gândirea e munca inteligenţei, visarea e desfătarea ei 
Comentarii recente