Inventia minciunii

Am vazut acum putin timp filmul Inventia minciunii. Pentru cei ce nu l-au vazut, in film este descrisa o lume in care minciuna nu are loc. Nu numai ca nimeni nu spune nici o minciuna, dar nici macar nu se abtin in a-si exprima parerea oricat de rautacioasa ar fi. Crudul adevar oferit pe tava chiar daca nimeni nu il cere. La un moment dat actorul nostru principal reuseste sa spuna o minciuna, nici el nestiind cum a facut asta. Viata lui se schimba din acel moment dar in acelasi timp incearca sa imbunatateasca si viata celor din jurul lui. Minte pentru a avansa la locul de munca, minte pentru a face rost de bani, minte pentru a atrage femeile. In fine, minte la fel de bine si in toate situatiile in care o facem si noi azi. Nimeni nu avea nici un dubiu in privinta lui pentru ca evident, toata lumea spunea adevarul. Cineva mi-a spus astazi „trebuie sa intelegi de ce minte un om”. Ei bine, eu inteleg necesitatea unei minciuni in general. Stiu ca toti mintim, ca doar si eu o fac. As fi ipocrita sa zic ca nu. Stiu ca nu putem suporta adevarul cateodata sau ca o simpla minciuna ne scoate dintr-o situatie de cacat. Dar nu inteleg minciunile introduse inutil in anumite situatii. Sa minti doar de amorul artei. Sa te ascunzi in spatele unui paravan, sa te joci de-a v-ati ascunselea in spatele minciunilor. Sa pretinzi ca esti altcineva decat esti doar pentru a crea o anumita impresie in fata cuiva. Daca iti e rusine cu cine esti, atunci schimba-te nu minti. Iar cand nu este vorba de rusine unii oameni mint pentru ca sunt egoisti, doar pentru a obtine ceva iar la sfarsit isi arata adevarata fata. Nu stiu daca mi-as dori o lume fara minciuni, ar fi dificil sa auzi numai adevarul constant. Adevarul doare mai ales cand nu il ceri. Cand nu te astepti la anumite situatii e dificil atunci cand chiar te confrunti cu ele. Este mult mai usor sa faci fata unor situatii in fata carora te-ai pregatit. As vrea sa avem dreptul la cateva minciuni inocente de genul: Am intarziat la munca pentru ca traficul a fost infernal, nu – am adormit abia spre dimineata pentru ca am stat pana tarziu in oras sau esti frumoasa in seara asta, nu – ai avut zile mai bune. Minciunele de genul asta sunt bine venite si ne salveaza cateodata. Dar minciunile care ne frang inima si alaturi de care traim zi de zi nu sunt bine venite. As vrea ca o particica din creierul nostru sa nu ne permita sa spunem minciuni de gradul trei. As vrea ca totul sa fie mai usor si sa nu ne mai jucam atunci cand nu este necesar. As vrea sa nu privesc in urma si sa ma intreb peste cate minciuni am dat si nici macar nu am realizat. As vrea sa stiu daca de fiecare data a fost vorba de lipsa increderii sau evitarea unei confruntari sau pur si simplu dorinta de a rani in final. As vrea sa stiu motivul pentru fiecare in parte si sa nu dau peste eschivari. Ma pasioneaza firea umana, psihologia, toate caile intortocheate din mintea unui om si imi dau de gandit de multe ori. Sunt o fire foarte curioasa si merg pana la sfarsitul potecilor incalcite din lumea asta pentru a-mi afla raspunsul. Cateodata dau peste o infundatura, altadata peste o comoara iar din cand in cand vad o scena care ma face sa imi acopar ochii si sa ma intreb de ce? De ce imi faci mie asta? De ce iti faci tie asta? In principiu, de ce ne faci noua asta? Nu ar fi mai usor daca am spune de la bun inceput ce vrem, ce simtim, unde vrem sa ajungem decat sa jucam leapsa? Presupun ca ar fi, dar unii obtin o placere morbida din jocurile astea. Vor sa iasa invingatori prin orice cale nu conteaza ce lasa in urma. Intre timp se pare ca nu s-a inventat un detector de minciuni asemenea unui radar pe care il pot agata la chei asa ca va trebui sa ma intorc acolo, afara si sa infrunt minciuna si adevarul. Nu imi voi uita bunul simt acasa si nici instinctul.

~ Well, good luck to me !

Ei doi

El statea pe scaunul din coltul camerei, cu o tigara in mana si o privea cu coada ochiului. Ea se fataia prin camera in rochita ei rosie, scurta si vaporoasa. Nu ii statea stransa pe corp dar in lumina care intra pe micutul geam, i se intrezarea silueta. Se uita la talia ei de viespe de unde o apuca cateodata si o ridica in aer atunci cand ea vroia sa zboare. Mainile ei micute si fine. Cu mainile acelea se agata de gatul lui si se uita in ochii lui albastri. Buzele ei care pana nu demult il sarutau in fiecare secunda a fiecarei zile. Ochii ei caprui, care sclipeau de fericire de fiecare data cand era in preajma lui, acum lacrimeaza. Nimeni nu zice nimic. Tacerea domina incaperea si nici macar vantul nu isi mai facea loc printre perdele.

Si acum imi amintesc ziua in care am cunoscut-o. Era o seara de vara si ploua mai puternic ca niciodata. Era uda din cap pana in picioare dar nu se grabea niciunde. Mergea alene prin ploaie. Culmea era ca zambea. Eu cu Bogdan eram in masina si o priveam cum se indreapta spre noi. Se urca in spate si saluta. Se uita la mine si zambeste. De atunci i-am observat scanteia aceea din ochi. Ochii aceia care reflectau inocenta si perversitate in acelasi timp. Cine ar fi crezut ca tocmai noi doi vom ajunge impreuna? Cine ar fi crezut ca apoi tocmai eu voi ajunge sa te ranesc?

Iesind din starea lui de visare observa cum ea isi strange toate lucrusoarele care pareau ca fac parte din decorul obisnuit si care nu vor pleca niciodata de la locul lor. Nu era imaginea pe care vroia sa o vada asa ca isi face curaj si rupe tacerea.

– Nu ai de gand sa spui nimic? Pleci pur si simplu?
– Nu cred ca e ceva de spus in situatia asta. Cred ca este evident ce trebuie sa facem.
– Nu crezi ca am putea…
– Nu, nu cred. Tu ai luat o decizie iar eu am luat-o pe a mea.

Cu doar o seara in urma se cocoloseau cu iubire. Fiecare clipa era plina de atata pasiune incat puteai crede ca lumea se sfarseste in cateva secunde. Erau in lumea lor si era bine. Erau copii, erau adulti, erau in celalalt capat al lumii. Erau oriunde vroiau sa fie. Totul incepea cu un contact vizual si un zambet. De acolo inainte fiecare seara era un mister. Un vis. Nu ai fi putut crede ca se va intampla ceva gresit. S-au jucat in pat, acolo unde totul incepea. Se gadilau si se tachinau asupra posesiei paturii. Ajungeau sa se alerge prin camera aceea micuta iar in final ajungeau amandoi pe podea razand in hohote. Apoi in miezul noptii intrau in bucatarie si isi pregateau de mancare. Erau in propriul lor restaurant. Iar fiecare dintre ei era criticul celuilalt. Se asezau la masuta aceea atat de mica din mijlocul camerei si se hraneau unul pe celalalt. Apoi printre rasete, mangaieri si saruturi se tarau pana in pat. Jocul incepea iar, pana cand adormeau imbratisati. Iar acum, pare ca nimic nu a existat. Toata iubirea a disparut iar pasiunea a fost transmisa in ura. Ea acum era in fata usii cu un rucsac plin de amintiri. El era deja in picioare in mijlocul camerei si o privea pentru ca stia ca asta va fi ultima data cand o va mai vedea.

– Stii ceva? Meriti pe cineva care sa te iubeasca. Cineva care sa te stranga in brate de cate ori ai nevoie. Cineva care te va trezi cu saruturi. Cineva care va fi langa tine de cate ori vei avea nevoie. Cineva care iti va intelege tacerea si iti va pretui fiecare cuvant. Cineva care iti va face declaratii de dragoste si va da tot ce e mai bun din el pentru tine. Imi pare rau Irina, desi stiu ca acum nu mai conteaza. Ea zambi cu ochii inlacrimati si inchise usa. Mai privi o data in urma si cobora scarile. Ramase cu o farama de speranta in suflet desi stia in adancul ei ca nu merita. Stia ca de acum inainte nimic nu va mai fi usor si ca pasiunea din ochii ei si iubirea fata de tot ce o inconjoara s-a stins.

Cum treci peste o despartire?

https://voluptateaviselor.files.wordpress.com/2010/01/damien-rice-the-blowers-daughter.jpg

 

Dupa intensa cautare a acului in carul cu fan ai reusit sa gasesti dragostea. Ai apucat sa o simti cum iti curge prin vene. Sa simti cum te schimbi ca persoana pentru altcineva. Cum aspiri la tot ce este mai bun pentru voi. Ai simtit fericirea si durerea. Ai strans cele mai frumoase amintiri si inca zambesti cand te uiti in urma si iti amintesti de perioada aia. Dar ce se intampla cand ceva nu mai merge bine si ramai singur? Nimeni in jur iar lumea asa cum o stii se naruie. Simti o durere imensa si o disperare nemarginita. Esti iar singur. Ai facut tot ce puteai face. Te-ai umilit, ti-ai calcat in picioare demnitate dar asta nu ti-a adus linistea inapoi. Relatia s-a incheiat. Nu una oarecare, ci cea mai importanta care ti-a lasat un semn si te-a schimbat. Asa ca am ajuns in punctul pe care vroiam sa il detaliez azi.

Se zice ca speranta moare ultima si vorbele astea rasuna de undeva din strafundul nostru cateodata sau chiar daca nu o fac tot raman undeva ascunse. Intr-o situatie in care pierzi ceva, chiar daca iti doresti cu adevarat ca asta sa nu se intample dar nu ai control asupra situatiei, nu iti ramane decat sa speri ca totul va fi mai bine.

Toata lumea atunci cand trece printr-o despartire are tendinta sa il excluda pe respectivul din viata sa. Anumite locuri sunt interzise, incerci sa nu te mai gandesti la el, ii stergi pozele si poate reusesti chiar sa ii dai ignore si sa ii treci numarul de telefon pe lista neagra. Iti spui ca totul va fi bine si ca nu te-a afectat asa de rau precum cred cei din jur. Nu ai nevoie de consolare pentru ca tu esti puternica si nu poti lasa pe nimeni sa vada cat suferi. Asa ca iti reprimi sentimentele. Taci si inghiti sperand ca in timp totul va fi bine. Adevarul este ca desi ai vrea sa uiti, nu poti. Te minti singura. Nu stergi nimic cu adevarat, pentru ca nu poti. Si nu dai ignore nimanui, poate folosesti doar invisible in privinta caruia oricum te razgandesti pentru ca undeva in adancul tau speri ca maine te vei trezi iar totul va fi bine si iti vei recapata relatia inapoi. Iti faci rau pentru ca inca esti intr-o lume paralela in care totul se rezolva. Pentru ca inca esti in negare.

Am incercat si eu toate astea si m-au ajutat pe moment. Toti credem ca e metoda cea mai buna de a uita pe cineva. Dar nu, nu este deloc cea mai buna metoda. Cel putin nu in prima instanta. Va fi usor pe moment dar pe termen lung te va afecta. Pentru ca daca ascunzi ceva, asta nu inseamna ca si dispare definitiv. Mai ales cand vorbim de o fiinta. Pentru ca urmatorul pas este furia vei incerca sa dai vina pe cineva pentru toata nelinistea ta. Si cineva va trebui sa si plateasca pentru ea. Vei sari din relatie in relatie in cautarea cuiva mai bun. Vei ajunge sa compari si sa te gandesti la ceea ce nu mai ai sau nu ai avut niciodata. Vei ajunge sa ranesti si tu la randul tau fara sa iti dai seama cat de rau o faci. Singura scapare din situatia asta este sa te indragostesti sau sa treaca atat de mult timp incat sa uiti. Dar nu ai vrea sa te chinui singura luni, ani intregi, nu?

Cred ca am descoperit o metoda mai buna de atat. In primul rand trebuie sa constientizezi ca nici o despartire nu e usoara. Da, e greu de acceptat dar nici o alta alternativa din pacate. Cel mai bine este sa iti acorzi atat timp cat ai nevoie pentru a suferi. Sa plangi atat de mult cat ai nevoie. Sa ai cu cine sa vorbesti si sa spui tot ce nu ai spus niciodata. Chiar iti confera un sentiment de eliberare. Daca te face sa te simti mai bine poti scrie e-mailuri furioase care desigur vor ramane in drafts. Sau poti tine un jurnal. Fii cat mai sincera si vei ajunge sa te cunosti mai bine pe tine insati. Totusi am invatat ca indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta dar si ca poti continua inca mult timp dupa ce ai spus ca nu mai poti.

Nu incerca sa iei legatura cu el, sa negociezi o noua relatie. Nu incerca sa te gandesti la motivul pentru care v-ati despartit pentru ca cel mai probabil vei lua toata vina asupra ta si asta e ultimul lucru care lipseste, sa te simti vinovata. In schimb poti sa te gandesti la toate defectele lui, toate lucrurile alea marunte care nu iti placeau si in final partea lui de vina in relatie. Nu e sanatos sa dai toata vina pe el dar nici sa o iei asupra ta. Realismul e cel mai bun, chiar daca in momentul acela totul e confuz si e greu.

Se zice ca atunci cand ai de-a face cu o fantoma, ceea ce trebuie sa faci in cazul acela este sa te confrunti cu ea, sa ii recunosti prezenta si sa ii dai drumul. Asta trebuie sa faci si in cazul asta. Sa te confrunti cu situatia, cu amintirile, sentimentele si resentimentele, sa ii recunosti prezenta in viata ta si felul in care te afecteaza. Si in final, atunci cand esti pregatita sa le dai drumul si sa uiti. In tot procesul asta trebuie sa faci ce poti mai bine pentru a il scoate putin cate putin din sistemul tau. Sa iti gasesti activitati care te fac sa te simti mai bine. Noi hobbyuri. Sa ai grija de tine. Sa stai in preajma persoanelor iubite. Sa zambesti atunci cand privesti in urma si sa te convingi ca esti mai buna de atat. Dar din momentul in care ai facut asta nu mai e cale de intoarcere. Asta e momentul sa stergi tot si sa il exilezi din viata ta. Si lucrul la care cu siguranta nu ar trebui sa te gandesti este posibilitatea unei impacari. Oricine care te face sa suferi nu mai merita nimic din partea ta. Gandeste-te daca esti dispusa sa mai treci inca o data prin aceeasi suferinta.  Si cand crezi ca ai mintea mai limpede sa te gandesti daca a meritat. Mentine o atitudine pozitiva si renunta la regrete.

 

“… e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!”

Paulo Coelho ‘Zahir “

 

P.s. Nu am facut discriminare. Nu m-am adresat exclusiv femeilor. Situatia poate fi invers oricand.

 

2010

La un moment dat un om se intalneste pe strada cu vecinul sau
care se afla pe o banca cu cainele sau.
Cainele statea jos neclintit, insa se vedea ca sufera.
Omul il intreaba pe stapanul cainelui:
Nu te supara, dar ce s-a intamplat cu cainele tau?
La care vecinul ii spune: Pai sta pe un cui.
Stupefiat omul ii spune:
Pai si atunci de ce nu se misca, de ce nu se ridica?
La care vecinul sau ii spune:
Pentru ca nu-l doare suficient de tare.

Daca nici inceputul anului nu este momentul oportun pentru schimbari, atunci cand mai este? De la sfarsitul anului trecut pana azi m-am tot gandit si razgandit. Am analizat si am identificat pentru a suta oara problemele mele. Nu vorbesc de probleme de genul „nu am bani”, ci de problemele comportamentului meu. Felul meu naiv si slab de a fi. Ma tem in permanenta iar asta ma paralizeaza atunci cand nu trebuie. S-au strans multe temeri care m-au dat peste cap, m-au facut sa gresesc si mai ales sa imi fac rau singura. Pot spune ca am stat destul pe cui si acum ma doare suficient de tare.

Imi este frica. Imi e  frica sa iau o decizie fara sa ma gandesc de o mie de ori la toate scenariile posibile. Imi e frica de consecinte. Imi e frica sa vorbesc in public. Imi e frica ca mi se va pune o intrebare la care nu voi stii sa raspund. Imi e frica ca voi fi pusa intr-o situatie penibila. Imi e frica de necunoscut. Imi e frica ca voi repeta aceleasi greseli din trecut. Imi e frica ca nu voi face alegerile potrivite. Imi e frica ca am ratat ocazii pe care nu le voi mai avea.

Cauza tuturor temerilor mele este lipsa mea de incredere in mine. Am inceput cu mine si am continuat cu cei din jur iar astazi observ ca nu mai pot crede pe nimeni, nici macar pe mine cand imi spun ca totul se va schimba. Imi e frica de schimbare pentru ca nu stiu la ce ma pot astepta si nu stiu daca pot duce asta la capat.

Abia acum, la trecerea dintre ani am avut o trezire la realitate. Mi-am facut iarasi rau. Pentru ca am mai crezut inca o data. Si pentru ca m-am mintit singura si mi-am spus ca totul va fi bine. Nu e bine, niciodata nu a fost. A fost ultima oara cand o sa imi mai pierd capul. Am fost iarasi victima iar acum sunt iarasi confuza si indurerata. De fapt, am fost confuza mult timp iar acum pentru prima data am impresia ca vad lucrurile mai clar.

Trebuie sa incetez sa ii pun pe ceilalti in fata mea. Sa respir adanc si sa spun ceea ce cred cu adevarat. Sa nu ma mai gandesc de o mie de ori inainte de a face sau spune ceva, pentru ca stric tot farmecul si spontaneitatea. Trebuie sa nu ma mai critic atat de mult si sa accept ca nu sunt perfecta. Trebuie sa ma ocup intensiv de mine si sa nu mai imi pese atat de mult de ceilalti din jurul meu. Neaparat.

Trebuie sa ma tin de cuvant cand spun ca voi rezolva toate astea. De data asta nu voi mai scapa asa usor. Nu mai copiez ca in liceu si sper ca totul va fi bine. De data asta totul nu va fi bine decat daca il fac singura sa fie bine. E cu adevarat greu dar trebuie sa incep de undeva. Am trecut peste momentul in care eram furioasa pe mine, pe ceilalti. Sunt linistita acum si toate gandurile sunt mai organizate. Parca stiu mai bine ce vreau acum. Si voi incerca.

Trebuie sa incerc sa fiu mai spontana si sa nu imi mai fac atatea griji. Trebuie sa pot recunoaste ca sunt un simplu om si nu le pot face pe toate desi mi-ar placea. Trebuie sa stau dreapta si sa imi recunosc greseala. Trebuie sa fiu in stare sa suport consecintele. Trebuie sa fiu in stare sa pot rade de propriile mele gafe. Trebuie sa incetez sa te mai cred si sa incep sa ii cred pe oamenii care merita cu adevarat. Trebuie sa incetez sa ma subapreciez. Trebuie sa incetez sa ma gandesc la parerea altora. Si cu siguranta nu trebuie sa imi fie frica sa fac ceea ce imi place cu adevarat.

Am un obicei tare ciudat. In medie, un om normal cand vrea sa dea un telefon formeaza si asteapta ca la capatul firului cineva sa raspunda. Cat dureaza asta? Cateva secunde. Eu in schimb cand trebuie sa fac asta ma pregatesc cel putin 10 minute. Imi fac o lista in cap cu tot ce vreau sa spun, tot ce mi s-ar putea spune, tot ce m-ar putea intreba tocmai ca sa nu ajung intr-o situatie jenanta. E cu adevarat frustrant. Ma enervez pe mine insami pentru ca ma chinui singura degeaba. Ma simt de parca plec in razboi de fiecare data asa ca de obicei rog pe altcineva sa se ocupe de telefoane. E total stupid si ma urasc pentru asta.

Astazi a venit mama acasa si a spus ca trebuie sa sunam la Vodafone sa rezolvam niste chestii. Mi-am zis daca tot vreau sa fac treaba asta cu adevarat, atunci nu e moment mai bun decat prezentul. Nu va iesi nimic productiv daca aman. Asa ca „Maxim, am spus !”. Am ridicat telefonul si am ascultat cu atentie robotul pentru a nu avea timp sa imi construiesc scenarii in minte. Si am luat totul exact asa cum a venit. Nu m-am balbait, am zambit pe toata perioada apelului, am aflat tot ce am vrut si am incheiat totul fara nici o problema. A fost asa revigorant sa nu mai trebuiasca sa ma eschivez si sa ma chinui singura.

Si faptul ca postez articolul asta e un lucru mare. Pun degetul pe problema si recunosc ca am gresit. Admit faptul ca trebuie si vreau sa ma schimb. Recunosc ca sunt slaba dar sunt dispusa in sfarsit sa fac ceva in privinta asta. Incerc sa nu rosesc si sa imi bag capul in pamant.

Pana la urmatoare sesiune sper sa pot spune ca exista schimbari. Iar anul viitor pe vremea asta sper ca voi citi articolul asta si voi rade. Voi puncta pe blog de-a lungul timpului cum pot mai bine noul meu drum. Sa pot vedea mai bine mersul treburilor.  Si imi promit ca de data asta nu sunt numai vorbe, ci vor fi si fapte. Serios, nu e un cliseu. Deci asta e primul lucru de pe lista mea de „to do” pe anul 2010 pe care cu siguranta il voi nota ca si facut.

O poveste (partea treia)

Cand am avut timp m-am apucat de scris, am continuat povestea din articolul precedent care a inceput de fapt de la leapsa de aici. Sper sa va placa. Chiar daca de data asta este ceva mai lung pentru ca nu am vrut sa segmentez in doua articole eu zic ca merita.

Baietii au ajuns la cort si abia atunci isi dadura seama ca prietena lor Ioana lipseste.

– Puteam sa jur ca este in spatele meu, zise Sergiu. Ce a patit oare? Cred ca este inspaimantata. Trebuie sa o cautam. Acum Catalin !
– Stii care sunt sansele sa o gasim nu? Daca s-a speriat si a fugit, pe vremea asta si in intunericul asta nu avem sanse. Totusi nu o abandonez. Hai sa ne intoarcem.

In acelasi timp Ioana era tot mai panicata.

– Nu e sigur sa raman aici. Cine e acolo? Te rog raspunde-mi.

Era complet confuza si nu stia in care parte sa o ia la goana. Vantul batea. Ea era uda toata. Vizibilitatea era complet scazuta. Totusi silueta aceea nu ii dadea pace. Se tot invartea in jurul ei. O vedea peste tot. Ioana a cazut in genunchi si a inceput sa planga de disperare.

– Te rog nu imi face rau. Te pot ajuta cu ceva? Te rog doar spune-mi. Seeeeergiuuuu !

Prietenii fetei incercau sa distinga ceva in zare. Sa o strige. Pierdusera directia si nu mai stiau unde sa se opreasca sau daca trebuie sa o ia in stanga sau in dreapta. In curand isi pierdura ratiunea si ei. Totusi continuara sa rataceasca in gol.
Ioana simtea ca nu mai are nici o putere. Se simtea total coplesita de situatie. Ii tremurau genunchi totusi in disperarea ei se ridica si incepu sa fuga. Crengile copacilor reusira sa o zgarie. Vedea cum sangele ii curge pe toata mana. Se impiedica si cazu. Acum era si murdara. Zgariata pe fata. Speriata de moarte. Tipa din adancul plamanilor. Dar nimeni nu parea sa o auda. Se ridica si isi continua drumul fugind vazand cu ochii. Mai arunca din cand in cand cate o privire in spate, mereu avea impresia ca cineva o urmareste. O secunda de neatentie si nu vazu copacul din fata ei. Se lovi din plin de el. Lovitura nu o lasa inconstienta insa pasarile care isi aveau cuibul in acel copac, speriate de impact, incepura sa zboare in directia ei. De data asta cazu la pamant. Era prea obosita sa se mai ridice, nu mai avea pic de vlaga. Inchise ochii si isi spune ca un minut va fi de ajuns si isi va reveni. Insa imediat isi pierdu constiinta.

Cand se trezi tot trupul o durea si se simtea obosita. Deschise ochii. Era in intuneric. Totusi era inauntrul unei case. La primul etaj al acesteia. In patul altcuiva si cu haine curate. Incerca sa se ridice dar cazu la loc. Ofta si incerca inca o data cu mai multa putere si determinare. Casa era veche si nu parea ca cineva sta acolo. Mobila era foarte veche, tapetul se dezlipise, erau panze de paianjen peste tot iar podeaua trosnea la fiecare pas. Majoritatea mobilei era acoperita de cearceafuri albe. Intra in panica si incerca sa isi dea seama unde e si cum a ajuns acolo. Nu isi mai amintea nimic. Lovitura in copac isi facu resimtita prezenta.

– Ah da. M-am lovit iar apoi cred ca am lesinat. Dar a cui e casa asta oare? Ma inspaimanta.

Iesi incet din camera totusi usa facu zgomot deoarece incepu sa scartaie. Scoase capul afara dar nu vedea mare lucru. Parea sa fie in capatul unui hol destul de lung. Pe de o parte si pe de alta erau alte camere. Toate usile erau inchise. Merse de-a lungul acelui hol. Usile scartaiau, podeaua trosnea si se astepta ca in orice secunda cineva va iesi dupa una din acele usi. Cand ajunge in capatul holului a observat scarile ce duc la parterul casei. Jos se vedea o lumina vaga insa casa parea fara viata. Nimic nu misca, doar peretii parca stateau sa vorbeasca, mobila plangea, podeaua urla. Puse piciorul drept pe prima treapta si deodata niste oameni isi faceau simtita prezenta afara. Nu ii putea vedea totusi vocile ajungeau la urechile ei. Se retrase si se ascunse dupa un dulap de pe acel hol. Usa casei se auzi. Aceasta de asemeni scartaia. Parea usa iadului. Vorbea si veghea casa. Acum nu mai era singura. Cineva era cu ea in acea casa a terorii. Era oare diavolul sau ingerul sau pazitor?

– O sa cobor pana jos cat de incet pot. O sa deschid usa si o sa fug mancand pamantul. Nimeni nu ma va prinde. Si in fond nu mai este mult pana cand soarele rasare. Voi vedea drumul mai bine si voi gasi o cale sa ajung in oras.

Se uita in jur pentru a gasi un obiect contondent pentru a fi mai sigura pe sine. Nu vede nimic. Deschide sertarul dulapului si gaseste o sticla de vin la fel de veche ca si casa. O deschide, bea o buna parte din el pentru a se imbarbata, pune dopul si se intrepta catre etajul inferior al casei. Fiecare treapta canta, vorbea, tipa, plangea in felul ei la fiecare pas facut. Ajunse jos. Fugi direct spre usa si isi lasa toata greutatea pe clanta. Dar totusi aceasta nu parea ca vroia ca Ioana sa paraseasca casa. Isi lua mainile de pe ea si incepu sa mearga in spate cu ochii atintiti inca la usa. Milioane de ganduri ii treceau prin minte in acel moment. Nu mai stia ce sa faca. In timp ce privirea ii era la usa in spatele ei inca erau scarile. Balustrada intra in spatele ei pentru a provoca o noua vanataie si a trezi durerea de prin restul corpului. Fara sa isi dea seama, ea scoase un sunet din cauza durerii si sperieturii. Atunci o voce dintr-o camera alaturata se auzi.

– Vad ca te-ai trezit. Ai dormit cam putin.

Ioana nu stia ce sa zica sau sa faca. Se ridica repede si urca scarile in graba. Se ascunse la etaj dupa dulapul de mai devreme, totusi era cu ochii in patru. Urmarea jocul umbrelor de la parter. Persoana de mai devreme parea sa avanseze si vocea se auzi iar.

– De ce esti speriata? Daca vroiam sa te ranesc nu crezi ca o puteam face mai devreme?

Ioana incepuse sa se gandeasca si purta o discutie cu subconstientul ei.

– Are dreptate. Nu m-a ranit, cel putin nu cred. La cat de rau ma doare corpul nu as stii sa zic sigur. Dar oare cine e?

Nici nu apuca sa isi termine gandurile si umbra era chiar in fata ei. Din ce in ce mai mare. Apoi niste ghete rupte si murdare. Isi ridica privirea si il vede. Un om foarte inalt, destul de solid, brunet cu cateva suvite deja albe si ochii verzi, tinand in mana o lumanare.

– Aici erai micuto. De ce ai fugit? Nu iti fac nici un rau.

Acesta ii intinde mana in timp ce ii privea ochii mari si inlacrimati.

– Vad ca ai gasit vinul. Vrei sa bem un pahar in bucatarie si sa vorbim? Poate imi povestesti ce cautai noaptea in padure ranita si inconstienta.

Ioana se uita la sticla si zambi. Intinde si ea mana si se ridica ajutata de omul misterios. Amandoi coborara jos si intrara in bucatarie. Ea se aseza jos iar el scoase doua pahare dintr-un dulap si se aseza in fata ei.

– Ma numesc Bogdan. Aceasta a fost casa mea, nu am mai fost de foarte mult timp aici si de aceea te rog sa scuzi dezordinea. Imi place sa ma plimb noaptea si asta seara am urcat pe munte. Te-am auzit tipand. Nu eram sigur daca voi gasi pe cineva deoarece se aud multe zgomote foarte ciudate noapte prin imprejurimile astea, dar am preferat sa arunc o privire. Te-am gasit plina de sange zacand in mizerie. Te-am adus aici si mi-am sunat sotia ca sa aduca niste haine curate. Ea te-a schimbat, nu trebuie sa iti faci griji in privinta asta. Camera in care erai este fosta camera a fiului meu. Vreau doar sa intelegi ca nu iti vreau raul. Vreau sa te ajut. Acum imi spui cum ai ajuns acolo?
– Eu sunt Ioana, eram cu prietenii mei intr-o mica excursie aici. Am auzit si noi niste tipete si am iesit din cort sa vedem ce s-a intamplat. In zona din care acestea s-au auzit nu era nimeni totusi am zarit o silueta si m-am speriat foarte tare si am incremenit, asa am ramas in urma si nu mi-am mai gasit prietenii. Am inceput sa fug si din neatentie m-am lovit de un copac si am lesinat. De atunci incolo dumneavoastra stiti.
– Nu stiu cum ati indraznit sa veniti aici. Multi se feresc.
– Din cauza mitului fetei aceleia?
– Oarecum, zise acesta razand. Exista multe versiuni ale acelui mit. Adevarul e ca nimeni nu stie sigur ce s-a intamplat. Oricum cea mai apropiata versiune de adevar este aceasta.
Fata aceea a fugit intr-o noapte in aceasta padure pentru ca era singurul loc unde se simtea linistita si in siguranta. Se certase cu logodnicul ei in acea seara si vroia sa fie singura. Din cate am inteles el a plecat sa o caute, dar nu a mai gasit-o. Nu s-au gasit haine sau alte obiecte apartinandu-i si in nici un caz nu i s-a gasit cadavrul. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu ea, cert este ca de atunci a disparut. Tot de atunci au inceput intamplarile ciudate. Noapte de noapte se aud tipete. Noapte de noapte poti vedea umbra cuiva care se plimba pe aici. Cred ca este vorba de aceeasi silueta pe care tu ai vazut-o. Si aceleasi tipete pe care tu si prietenii tai le-ati auzit. Multi i-au auzit tipatul de durere, multi i-au auzit suspinele, multi spun ca vantul este atingerea ei si unii spun ca i-au simtit sarutul otravitor. As tinde sa cred ca ea traieste aici dar intamplarea a avut loc acum multi ani cand eu eram inca copil, imi e foarte greu sa cred ca inca traieste. Oricum ar fi, o parte din ea este inca in padurea asta. Si in nici un caz nu vrea sa ii fie linistea deranjata asa ca incearca sa mentina pe toata lumea departe prin zgomote si intamplari ciudate.
– Foarte ciudat. Desi am crezut ca este doar o simpla poveste, m-a zguduit pana in adancurile fiintei mele cand am auzit-o prima data. A fost cineva vreodata ranit?
– Locuitorii din orasul apropiat nu. Dar nu stiu ce sa zic despre turisti. Adevarul este ca s-a gasit destul sange prin padure. Oamenii spun ca se hraneste cu sange precum vampirii. Dar sunt numai niste povesti.
– Mi s-a facut pielea de gaina. Este cu adevarat inspaimantator ce se intampla aici. Acum inteleg de ce nu mai veniti aici. Oricum vreau sa va multumesc ca ati avut grija de mine, v-ati asumat un risc. Totusi aveti idee cum imi voi gasi prietenii?
– Nici o problema, imi place sa ajut oamenii. Cat despre prietenii tai, cel mai intelept ar fi sa asteptam sa rasara soarele si sa coboram de pe munte sa ne indreptam spre oras. Iar daca nu ii gasim acolo ma pot intoarce eu sa ma uit prin padure.
– Nu vreau sa ii las sa astepte. Cred ca ma cauta innebuniti. Va rog, nu putem merge acum sa ii cautam?
– Daca nu ai probleme cu inima si chiar vrei asta cu adevarat imi iau haina, caut lanterna si mergem.
– Da, chiar vreau asta.

Se imbracara amandoi gros. Barbatul apuca lanterna de pe masa din hol. Deschise usa de la intrare si plecara amandoi in adancurile padurii. Ioana isi tot striga prietenii. Totul parea pustiu iar linistea se instalase. Totul parea deja la fel si totusi diferit. Intr-un final fata zari cortul lor, insa el era gol. Toate lucrurile erau ravasite si o bere era scapata pe jos. Dar pamantul era uscat. Ei plecasera deja de ceva timp. Ioana incepuse sa se ingrijoreze si mai tare. Erau singuri prin padure. Oare ea ii va mai gasi ?

– Suntem doar prieteni, dar ii iubesc foarte mult. Nu as vrea sa li se intample ceva. Sunt foarte dezorientata. Oare in ce parte au luat-o?
– Hai sa mergem spre locul unde te-am gasit pe tine. Poate sunt prin zona.

Ea se simtea atat de obosita. Tot trupul o durea si era din ce in ce mai speriata. Vantul incepu sa bata. Din ce in ce mai tare. Parca vroia sa o puna la pamant. Copacii dansau si parca vroiau sa ii vorbeasca, sa ii spuna cate lucruri ingrozitoare au vazut. Sa ii planga pe umar si sa ii spuna sa plece cat mai repede de acolo. Parca le auzea soaptele in ureche. Dupa lungi cautari ei zaresc doua siluete in zare, lanterna nu batea pana acolo. Dar incercara sa ii strige. Nimeni nu raspundea. Se auzeau numai suspine. Cand se apropiara mai mult Ioana il zari pe Sergiu. Izbucni in lacrimi si fugi spre el. Langa acesta, intins pe pamant si plin de sange statea Catalin.

– Ce s-a intamplat cu el?
– Ce s-a intamplat cu tine? Am fost foarte ingrijorati. Te cautam de ore intregi.
– Lasa-ma pe mine. O sa iti povestesc. Acum sunt bine. El ce a patit?
– In timp ce te cautam au inceput iarasi tipetele, vantul a inceput sa bata cu putere iar silueta aceea infioratoare nu ne dadea pace. Am crezut ca innebunesc. Mi-am intors capul pentru o secunda iar Catalin disparuse. Abia acum am reusit sa il gasesc. E lovit si inconstient. S-a trezit de cateva ori, a inceput sa delireze si a lesinat iar.
– Ok hai sa il luam si sa ne indreptam spre oras. Vom merge la spital si nu ne vom mai intoarce aici. Totul va fi bine.

Inainte sa ajunga la spital soarele deja le gadila trupurile. Catalin nu a avut decat o contuzie dar nu isi mai aminteste nimic din ce a patit. Habar nu are cum sau cine l-a lovit. Totusi nu mai e asa sceptic in ceea ce priveste un simplu mit. Sergiu isi mai aminteste cu infiorare ceea ce s-a intamplat. Iar Ioana, de fiecare data are un sentiment ciudat. Inca tremura, se agita, plange si incearca sa inteleaga ce s-a intamplat. Si inca mai mentine legatura cu Bogdan. Cat despre fata pierduta in adancurile padurii, o parte din ea este inca acolo. Inca tipa noaptea de durere, inca plange de disperare, suspinele ei inca se aud in departare, atingerea ei inca poate fi simtita prin intermediul vantului. Silueta ei inca bantuie printre copaci. Sarutul ei nu ajunge sa mai fie povestit.