Arhiva

Posts Tagged ‘eu’

Eu si tu

08/07/2011 4 comentarii

Ti-a placut aseara? Ti-a placut cum nestiind te cautam printre strazi? Ti-a placut cum tresaream la aparitia oricarei umbre? Ti-a placut cat de confuza eram? Am ajuns in fata portii tale fara vointa mea, fara determinare, fara cunostinta de cauza. Am mers pe poteca aceea pavata pana in fata usii tale care era larg deschisa,  de parca stiai ca o sa vin. Casa era cuprinsa de o lumina calda, difuza. Umbrele se jucau de-a lungul peretilor in functie de cum palpaiau lumanarile care erau rasfirate prin toate camerele. De nicaieri ai aparut in fata usii, mi-ai zambit si mi-ai intins mana. Ochii iti straluceau in timp ce ma priveai, expresia fetei tale facea cat o mie de cuvinte. Te cunosteam, dar parca nu.

Precum o copila curioasa te-am lasat sa imi cuprinzi mana, te-am lasat sa ma inviti inauntru, am inspectat si retinut fiecare detaliu al camerei. M-ai condus pana la canapea si fara cuvinte mi-ai spus sa ma asez. Cumva amandoi stiam ce trebuie sa facem fara sa ne vorbim. Nici macar nu iti stiam vocea, parca tanjeam dupa ea. Parca vroiam sa formam un cliseu si sa imi soptesti nimicuri dulci. Dar noi nu eram un cliseu, nici pe departe. Aveam ceva special al nostru, simteam eu asta. Noi ne cautam unul pe celalalt in intuneric, noi nu lasam cuvintele simple sa ne incurce, noi nu ne lasam condusi de val, noi ne lasam condusi de…noi. Am spus noi? Vroiam sa spun eu si tu. Noi nu eram noi. Eu si tu eram independenti dar totusi atat de dependenti.

Ai aparut cu doua pahare si cu vinul meu preferat. Nu imi aminteam sa iti fi mentionat asta. Nu imi aminteam sa iti fi mentionat nimic. Nu imi aminteam de tine, dar stiam ca am mai fost aici. In locul asta, in timpul asta. Eu si tu. Ai turnat in pahare si ai asteptat sa ridic paharul ca sa putem ciocni. Dupa cateva ore stiu doar ca simteam o usoara, dulce ameteala. Stiu ca dansam in mijlocul casei, lipiti unul de altu, pe jumatate goi. Stiu ca de data asta lasam muzica sa ne conduca. Muzica care mi-a mangaiat urechea toata seara, muzica aia linistitoare care parea ca vine de departe, numai pentru noi. Stiu ca in toiul noptii m-am tarat pana sub asternuturile tale fara pic de constinta.

Imi amintesc ca atunci cand soarele a explodat in camera, atunci cand el a urcat usor-usor in pat pana sub genele mele, atunci cand camera s-a umplut de viata si a incetat sa mai fie pierduta in intuneric, atunci tu erai inca langa mine. Atunci noi am iesit de sub anonimat.

 

Text: My imagination.
Poza: Nikon Coolpix L120.

Anunțuri

2010

13/01/2010 5 comentarii

La un moment dat un om se intalneste pe strada cu vecinul sau
care se afla pe o banca cu cainele sau.
Cainele statea jos neclintit, insa se vedea ca sufera.
Omul il intreaba pe stapanul cainelui:
Nu te supara, dar ce s-a intamplat cu cainele tau?
La care vecinul ii spune: Pai sta pe un cui.
Stupefiat omul ii spune:
Pai si atunci de ce nu se misca, de ce nu se ridica?
La care vecinul sau ii spune:
Pentru ca nu-l doare suficient de tare.

Daca nici inceputul anului nu este momentul oportun pentru schimbari, atunci cand mai este? De la sfarsitul anului trecut pana azi m-am tot gandit si razgandit. Am analizat si am identificat pentru a suta oara problemele mele. Nu vorbesc de probleme de genul „nu am bani”, ci de problemele comportamentului meu. Felul meu naiv si slab de a fi. Ma tem in permanenta iar asta ma paralizeaza atunci cand nu trebuie. S-au strans multe temeri care m-au dat peste cap, m-au facut sa gresesc si mai ales sa imi fac rau singura. Pot spune ca am stat destul pe cui si acum ma doare suficient de tare.

Imi este frica. Imi e  frica sa iau o decizie fara sa ma gandesc de o mie de ori la toate scenariile posibile. Imi e frica de consecinte. Imi e frica sa vorbesc in public. Imi e frica ca mi se va pune o intrebare la care nu voi stii sa raspund. Imi e frica ca voi fi pusa intr-o situatie penibila. Imi e frica de necunoscut. Imi e frica ca voi repeta aceleasi greseli din trecut. Imi e frica ca nu voi face alegerile potrivite. Imi e frica ca am ratat ocazii pe care nu le voi mai avea.

Cauza tuturor temerilor mele este lipsa mea de incredere in mine. Am inceput cu mine si am continuat cu cei din jur iar astazi observ ca nu mai pot crede pe nimeni, nici macar pe mine cand imi spun ca totul se va schimba. Imi e frica de schimbare pentru ca nu stiu la ce ma pot astepta si nu stiu daca pot duce asta la capat.

Abia acum, la trecerea dintre ani am avut o trezire la realitate. Mi-am facut iarasi rau. Pentru ca am mai crezut inca o data. Si pentru ca m-am mintit singura si mi-am spus ca totul va fi bine. Nu e bine, niciodata nu a fost. A fost ultima oara cand o sa imi mai pierd capul. Am fost iarasi victima iar acum sunt iarasi confuza si indurerata. De fapt, am fost confuza mult timp iar acum pentru prima data am impresia ca vad lucrurile mai clar.

Trebuie sa incetez sa ii pun pe ceilalti in fata mea. Sa respir adanc si sa spun ceea ce cred cu adevarat. Sa nu ma mai gandesc de o mie de ori inainte de a face sau spune ceva, pentru ca stric tot farmecul si spontaneitatea. Trebuie sa nu ma mai critic atat de mult si sa accept ca nu sunt perfecta. Trebuie sa ma ocup intensiv de mine si sa nu mai imi pese atat de mult de ceilalti din jurul meu. Neaparat.

Trebuie sa ma tin de cuvant cand spun ca voi rezolva toate astea. De data asta nu voi mai scapa asa usor. Nu mai copiez ca in liceu si sper ca totul va fi bine. De data asta totul nu va fi bine decat daca il fac singura sa fie bine. E cu adevarat greu dar trebuie sa incep de undeva. Am trecut peste momentul in care eram furioasa pe mine, pe ceilalti. Sunt linistita acum si toate gandurile sunt mai organizate. Parca stiu mai bine ce vreau acum. Si voi incerca.

Trebuie sa incerc sa fiu mai spontana si sa nu imi mai fac atatea griji. Trebuie sa pot recunoaste ca sunt un simplu om si nu le pot face pe toate desi mi-ar placea. Trebuie sa stau dreapta si sa imi recunosc greseala. Trebuie sa fiu in stare sa suport consecintele. Trebuie sa fiu in stare sa pot rade de propriile mele gafe. Trebuie sa incetez sa te mai cred si sa incep sa ii cred pe oamenii care merita cu adevarat. Trebuie sa incetez sa ma subapreciez. Trebuie sa incetez sa ma gandesc la parerea altora. Si cu siguranta nu trebuie sa imi fie frica sa fac ceea ce imi place cu adevarat.

Am un obicei tare ciudat. In medie, un om normal cand vrea sa dea un telefon formeaza si asteapta ca la capatul firului cineva sa raspunda. Cat dureaza asta? Cateva secunde. Eu in schimb cand trebuie sa fac asta ma pregatesc cel putin 10 minute. Imi fac o lista in cap cu tot ce vreau sa spun, tot ce mi s-ar putea spune, tot ce m-ar putea intreba tocmai ca sa nu ajung intr-o situatie jenanta. E cu adevarat frustrant. Ma enervez pe mine insami pentru ca ma chinui singura degeaba. Ma simt de parca plec in razboi de fiecare data asa ca de obicei rog pe altcineva sa se ocupe de telefoane. E total stupid si ma urasc pentru asta.

Astazi a venit mama acasa si a spus ca trebuie sa sunam la Vodafone sa rezolvam niste chestii. Mi-am zis daca tot vreau sa fac treaba asta cu adevarat, atunci nu e moment mai bun decat prezentul. Nu va iesi nimic productiv daca aman. Asa ca „Maxim, am spus !”. Am ridicat telefonul si am ascultat cu atentie robotul pentru a nu avea timp sa imi construiesc scenarii in minte. Si am luat totul exact asa cum a venit. Nu m-am balbait, am zambit pe toata perioada apelului, am aflat tot ce am vrut si am incheiat totul fara nici o problema. A fost asa revigorant sa nu mai trebuiasca sa ma eschivez si sa ma chinui singura.

Si faptul ca postez articolul asta e un lucru mare. Pun degetul pe problema si recunosc ca am gresit. Admit faptul ca trebuie si vreau sa ma schimb. Recunosc ca sunt slaba dar sunt dispusa in sfarsit sa fac ceva in privinta asta. Incerc sa nu rosesc si sa imi bag capul in pamant.

Pana la urmatoare sesiune sper sa pot spune ca exista schimbari. Iar anul viitor pe vremea asta sper ca voi citi articolul asta si voi rade. Voi puncta pe blog de-a lungul timpului cum pot mai bine noul meu drum. Sa pot vedea mai bine mersul treburilor.  Si imi promit ca de data asta nu sunt numai vorbe, ci vor fi si fapte. Serios, nu e un cliseu. Deci asta e primul lucru de pe lista mea de „to do” pe anul 2010 pe care cu siguranta il voi nota ca si facut.

O alta parte


Te caut din cand in cand, ma gandesc la tine, la ce am avut, la ce am fost dar nu la cat timp a trecut…

Desi sunt constienta ca te-am abandonat de mult abia azi mi-am dat seama ca am inceput anul cu tine, micutul meu blog, si ca il termin tot cu tine, dar nu ma pot abtine sa nu ma simt vinovata ca nu l-am petrecut deloc cu tine. M-ai ajutat sa ma descopar mai bine si sa vad cat de mult imi place sa petrec timp cu tine, implicit cu mine. Sa mangai tastatura, sa devin vulnerabila, sa ma deschid, sa iti arat cealalta fata a mea.

Era primavara cand te-am alinat ultima oara cu gandurile, trairile si sentimentele mele, cu o particica din mine. A mai trecut un an
Unde sunt zilele cand priveam cum se topeste zapada, cum totul revine la viata? Unde s-au dus toate noptile fierbinti de vara? Si zilele cand priveam de la fereastra cum una cate una frunzele se desprindeau din copaci si faceau loc unui nou anotimp? Acum totul e inghetat, nimic nu misca, dar totusi am un motiv sa ma bucur. Printre zapada, vant, agitatie, sentimente am uitat ca vine acel unic moment din an cand sunt cea mai plina de speranta si bucurie. Poate e un cliseu, poate nu ma intelegi, dar Craciunul e magic si e sarbatoarea mea preferata. De fiecare data e o atmosfera speciala, pentru mine cel putin. O perioada cand ne gandim, privim si ii iubim pe cei din jur mai mult. Cand o simpla experienta ca si impodobitul bradului ne apropie. Cand in fiecare scara de bloc, la fiecare usa copii ne incanta cu scumpele colinde (am generalizat, nu e momentul sa fiu rautacioasa si sa spun ca nu toti au ureche muzicala). Sau cel putin asa ar trebui sa fie, traditia in sine ar trebui sa ne faca sa zambim. Dar adevarul este ca nimeni nu mai zambeste atunci cand primeste covrigi si mere asa ca toti prefera sa se uite pe vizor si sa nu raspunda decat sa vada fata trista a copiilor care exprima „si banii? unde …unde sunt?” . Si ca sa fiu in ton cu anul acesta (atat cat a mai ramas din el), ii inteleg doar e „criza”. On-topic: Cum sa nu iti placa cantecele, luminile, filmele, amintirile, frumusetea, toate astea legate de un singur sezon?

Stiu ca ne-am schimbat, nu mai acordam atentie traditiilor, ne-am schimbat pana si imnul national dar totul era mai frumos candva. Acum toata lumea e sceptica, ironica, grabita, suparata dar eu sunt aici incercand sa raspandesc vestea pe care toti o stiam candva.

Craciunul e frumos, magic, sublim.

Binecuvantat este sezonul care care aduna toata lumea intr-o conspiratie a dragostei.– Hamilton Wright Mabi

Asta-i doar alta parte din mine, asta sunt eu. Toti judecam, fa-o daca vrei. Am inceput cu sfarsitul, revin cu umplutura anului meu care va fi in curand uitat.

Lasa-ma sa-ti arat cine sunt si ce simt.

For my one and only

19/02/2009 1 comentariu

Prietenia este un suflet si o minte in doua trupuri…

Parca te-as cunoaste de o viata …poate doua…

Aveam 12 ani. Abia ma mutasem in blocul turn, din capatul aleii. Mi-a luat cateva zile pana sa te cunosc. Si acum tin minte camasuta albastra si pantalonii tai scurti. Tin minte ca mi-au atras atentia ochii tai, erau de un albastru nemaivazut. Stiu ca tu ma tii minte drept fata cu fustita rosie. Am fost neincrezatoare, dar ce imi pasa? Aveam cu cine sa ma joc. Acum radem, atunci ne certam si ne testam prietenia. Imparteam totul, ne pierdeam zilele pe afara, noptile la telefon.

Mai tii minte cat de repede treceau verile? Prea repede. Mai tii minte cum inghetam iarna  numai ca sa ne jucam si sa stam impreuna? Mai tii minte cate emotii si sentimente noi incercam zi de zi? Mai stii cate zile de nastere, onomastice, sarbatori am petrecut impreuna? Desigur. Stii ca am grija sa iti amintesc. 🙂

Mai poti numara orele pierdute in scara blocului? Mai stii cate alte prietenii false am incercat si noi? Mai poti numara noptile pierdute? Mai poti numara de cate ori am plans pe umarul tau? Mai poti numara orele petrecute vorbind despre nimicuri? Mai poti numara cate sfaturi ne-am dat? Mai stii de cate ori ne-am ajutat si ne-am aparat una pe alta? Cu siguranta nu.

Stii ca oricat de indragostita sunt, tot tu esti prima persoana la care ma gandesc cand ma trezesc? Stii ca doar tu imi cunosti temerile, dorintele si secretele? Stii ca doar tu o cunosti pe adevarata -eu- ? Stii ca imi pare rau pentru orice lucru pe care l-am gresit fata de tine? You know ur my super girl right? Sigur ca stii.

Nici acum nu am uitat cum obisnuiai sa spui ca eu sunt o carte deschisa in fata ta. Doar tu ai cheia care se potriveste lacatului.

Stii ca profunzimea sentimentelor si relatiei noastre este greu de inteles. Stii ca multi arunca vorbe in vant, doar noi stim adevarul. Stii cat de greu imi este sa cuprind intr-un singur articol tot ce as vrea sa spun, sa explic, sa amintesc. La indemnul tau mi-am facut blog, nu as fi corecta daca nu te-as face parte din el la fel cum faci parte din viata mea de zi cu zi.

Eu sunt eu din cauza ta, tu esti tu din cauza mea. Suntem noi pentru ca vrem si putem si nu mai stim cum sa fim altfel acum.
Stii ca in curand se implinesc 9 ani de cand ne cunoastem. Stii ca te iubesc si ca nu stiu ce m-as face fara tine.

Voi intra in detalii, voi povesti tot ce mai pot, tot ce mai stiu, ce a ramas in urma, ce va urma. Tot ce e al meu, al tau, al nostru.

dsc_0325