Arhiva

Archive for the ‘The story…’ Category

Eu si tu

08/07/2011 4 comentarii

Ti-a placut aseara? Ti-a placut cum nestiind te cautam printre strazi? Ti-a placut cum tresaream la aparitia oricarei umbre? Ti-a placut cat de confuza eram? Am ajuns in fata portii tale fara vointa mea, fara determinare, fara cunostinta de cauza. Am mers pe poteca aceea pavata pana in fata usii tale care era larg deschisa,  de parca stiai ca o sa vin. Casa era cuprinsa de o lumina calda, difuza. Umbrele se jucau de-a lungul peretilor in functie de cum palpaiau lumanarile care erau rasfirate prin toate camerele. De nicaieri ai aparut in fata usii, mi-ai zambit si mi-ai intins mana. Ochii iti straluceau in timp ce ma priveai, expresia fetei tale facea cat o mie de cuvinte. Te cunosteam, dar parca nu.

Precum o copila curioasa te-am lasat sa imi cuprinzi mana, te-am lasat sa ma inviti inauntru, am inspectat si retinut fiecare detaliu al camerei. M-ai condus pana la canapea si fara cuvinte mi-ai spus sa ma asez. Cumva amandoi stiam ce trebuie sa facem fara sa ne vorbim. Nici macar nu iti stiam vocea, parca tanjeam dupa ea. Parca vroiam sa formam un cliseu si sa imi soptesti nimicuri dulci. Dar noi nu eram un cliseu, nici pe departe. Aveam ceva special al nostru, simteam eu asta. Noi ne cautam unul pe celalalt in intuneric, noi nu lasam cuvintele simple sa ne incurce, noi nu ne lasam condusi de val, noi ne lasam condusi de…noi. Am spus noi? Vroiam sa spun eu si tu. Noi nu eram noi. Eu si tu eram independenti dar totusi atat de dependenti.

Ai aparut cu doua pahare si cu vinul meu preferat. Nu imi aminteam sa iti fi mentionat asta. Nu imi aminteam sa iti fi mentionat nimic. Nu imi aminteam de tine, dar stiam ca am mai fost aici. In locul asta, in timpul asta. Eu si tu. Ai turnat in pahare si ai asteptat sa ridic paharul ca sa putem ciocni. Dupa cateva ore stiu doar ca simteam o usoara, dulce ameteala. Stiu ca dansam in mijlocul casei, lipiti unul de altu, pe jumatate goi. Stiu ca de data asta lasam muzica sa ne conduca. Muzica care mi-a mangaiat urechea toata seara, muzica aia linistitoare care parea ca vine de departe, numai pentru noi. Stiu ca in toiul noptii m-am tarat pana sub asternuturile tale fara pic de constinta.

Imi amintesc ca atunci cand soarele a explodat in camera, atunci cand el a urcat usor-usor in pat pana sub genele mele, atunci cand camera s-a umplut de viata si a incetat sa mai fie pierduta in intuneric, atunci tu erai inca langa mine. Atunci noi am iesit de sub anonimat.

 

Text: My imagination.
Poza: Nikon Coolpix L120.

Anunțuri

Ganduri bune


Astazi nu am mai fost egoista. Astazi, dintr-un oarecare motiv am vrut si am putut aprecia.

https://voluptateaviselor.files.wordpress.com/2011/02/11-3-rounds-and-a-sound.jpg

Imi amintesc noaptea aceea. Imi amintesc ca era o pana de curent. Imi amintesc cum ai stat langa mine in pat, toata noaptea. Aveam o singura lumanare pe masuta din colt care ma ajuta sa vad franturi din tine. Imi amintesc ca ai vorbit cu mine despre lucruri pe care noi nu le mai vorbisem pana atunci si stiu ca ai tacut atunci cand ai simtit ca am nevoie de asta. Imi amintesc expresia fetei tale atunci cand ti-am spus tot ce am simtit pana in momentul ala si tot ce voi simti de atunci inainte. Ti-am simtit panica dinauntrul tau atunci cand ti-ai dat seama ca esti vinovat de lucruri pe care nu le credeai posibile. Stiu cat de surprins ai fost cand tocmai eu te-am lasat fara cuvinte.

Imi amintesc ca ai incercat sa gasesti o solutie pentru amandoi dar in special pentru mine.  Ai fi crezut ca tocmai eu o sa fac alegerea rationala ? Stiu ca nici nu iti trecea prin minte, stii ca nici mie. Imi amintesc ca m-ai lasat sa te imbratisez pana in ultima clipa. Stiu ca ti-ai dat seama ca imi inabuseam lacrimile, stiu ca observai cum incercam sa le sterg chiar inainte de a cobora pe obraz. Nu ai spus nimic desi cateva dintre ele au reusit sa ajunga pe gatul tau. Stiu ca iti era greu sa ma vezi asa dar stiai ca mie imi e si mai greu sa recunosc. Imi amintesc de ultima ta privire. Imi amintesc ultimele tale cuvinte.  Da, imi amintesc. Da, am apreciat ca mi-ai aratat ca si tu esti speriat…

Cu drag,
Irina

Hey baby don’t you worry


Hey baby don’t you worry, even though the road is rocky I’ll be coming home to you again…

Era doar o dimineata obisnuita. Soarele incerca putin cate putin sa invadeze casa. El isi stia limitele dar in fiecare dimineata incerca sa le incalce. Incepea dintr-un colt al casei si se oprea la usa ei. Incerca sa o trezeasca desi stia ca nu ii este permis. Dar in acelasi timp stia ca ea va veni in bucatarie ca sa isi puna ibricul pe foc pentru ceaiul ei de zmeura si muguri de trandafir ca mai apoi sa se aseze pe marginea geamului tinand canuta ei maro in mana privindu-l in toata splendoarea lui.

Pentru ca ritualul ei de dimineata sa fie complet isi apuca laptopul si se aseza in scaunul ei impletit din nuiele decorat cu doua perne verzi. In timp ce isi citea mailurile isi aduse aminte de vechiul mod de a coresponda. Desi trebuia sa iasa din casa si sa coboare scarile pentru a-si primi scrisorile ii lipsea bucuria simtita la vederea plicului alb, placerea simtita atunci cand rupea plicul in graba de a citi foita ce se ascundea inauntru, misterul din spatele cuvintelor admiratorul tau secret.

Ii lipseau chiar si biletele care nu se gaseau in cutia de scrisori ci alaturi de ea, pe perna, atunci cand se trezea dimineata. Pe ele era mereu scris acelasi lucru si totusi niciodata nu putea spune ca nu o fac sa se simta la fel de bine. Era mereu o foaie galbena indoita pe care era scris cu negru ~Thank you…for loving me.

Acum, un an mai tarziu, in scaunul ei impletit din dreptul geamului, napadita de amintiri si ganduri zareste pe ecran ceva cunoscut. Adresa expeditorului. Zambeste multumita si isi deschise scrisoarea electronica. Inauntru erau cateva randuri de la vechiul ei scriitor. Ii lipseau scrisul lui de mana, grija cu care hartia a fost impaturita, atingerea ei si mirosul dar trebuia sa se multumeasca cu ce are.

In sfarsit s-a intamplat. Am terminat cu tot ce ma lega de locul asta. Ma intorc acasa. Ti-am promis ca ma voi intoarce. Totul o sa fie in ordine, o sa vezi. Te voi lasa sa ma pleznesti daca asta te va face sa te simti mai bine. O sa vin si o sa putem sta pe banca noastra si vom privi lacul… O sa fiu acolo si ne vom iubi asa cum numai noi stim sa o facem.

The man with no soul


https://voluptateaviselor.files.wordpress.com/2011/02/05-the-man-with-no-soul.jpg

It was a cold, black night. Everything was like a blur. The moon wasn’t in sight. Everything was black. I was wondering in the centre of the city, my favourite area of it. Don’t get me wrong. I was wondering on the streets behind the noise, the comercials, the light. I was admiring the old buildings, I was breathing the air back there, the air which was fresher than the front one, the one in the lights. I was trying to warm my own hands with no succes. I stopped in a little bar down the street and inside there, it was even darker but the place was sending out a warm feeling. A fuzzy, warm, known, peacefull feeling. It was quite a crowd in there, you could barely say you had your own space. You could say you were a little piece of it which fit damn good. The music was nice and soothing. I was starting to smile and trying to get a image of the whole place so I was just looking around. Admiring the green walls, the pictures hanging on to them, the long mahogany bar, the tables, the instruments in the corner that were waiting to be played, the people. Amoung the crowd I saw a man. I don’t know why I saw him in particular. It was something about him, about the way he walked, the way he talked, his gestures and especially his eyes. Strange look he had. No joy or sorrows. Nothing there. He didn’t look confused but he didn’t pay atention to nothing in particular. He didn’t seem to fit with the rest of us little pieces. In a way he was like the flaw that makes the whole piece more special. We were broken now…

We didn’t seem to fit anymore but we kinda did. So I kept looking around to see if everything was in place. We were still dancing, still drinking, men still admired beautiful women. We were fine. I closed my eyes and took a deep breath as a relief. I took off my coat and found a chair. I ordered a drink and I promised myself I’ll relax tonight, after all I was in place, feeling good, not feeling like a stranger. I had all the things that I loved around me. All the things that give me that certain feeling…That feeling that shouts from deep down – life couldn’t be better. Then somehow I saw him again. He was staring at me, deep inside my eyes. That look that made me so unconfortable, that empty look told me he knew. He knew I saw him and discovered that empty shell that doesen’t fit. The man without ear, the man without heart, the man with no spine, the man with no soul…looked at me. You would think that those things would keep me away, it would make me run, but I’ll lie if I said it’s true. It made me curious and eager for more. It made me surrender. It made me lose my head, lose myself into the night.

Categorii:The story... Etichete:, , , , , ,

Santa Maria


https://voluptateaviselor.files.wordpress.com/2011/01/14-gotan-project-santa-maria.jpg Play.

 

Statea sprijinit de un perete tinand bautura lui sofisticata in mana stanga, iar mana dreapta o tinea in buzunar. Putea zari tot ringul de dans din unghiul acela. Privea frivol toate cuplurile care dansau. Iar prin multime a reusit sa o observe. Simti cum ceva inauntrul lui se trezeste iar atunci tot corpul lui reactiona si deodata el se indrepta si deveni rigid. Ramase uluit, privind in gol. Ea avea o rochie rosie care ii scoatea in evidenta toate formele ei atat de feminine. Buclele ei roscate cadeau pe spatele ei gol. Iar ochii aceia verzi erau plini de pasiune. Dansa un tango cu un barbat inalt si serios. Dar in ochii lui puteai citi dorinta.

Uita-te la ea. Cum poate avea o atitudine atat de usuratica cu el? Cu mine era mereu copilaroasa. Iar acolo…acum…cu el…este o femeie. Obisnuia sa urasca sa ma insoteasca la petreceri de genul acesta. Imi spunea ca sunt de prost gust. Prea multi oameni snobi adunati in aceeasi camera ii provocau  greata. Iar acum pare ca nu ii mai pasa de toate lucrurile acelea marunte. Uita-te la ea.  Acum punctul central al petrecerii este ea. Nu mai sta cu mine in colt judecand pe ceilalti, ci acum ea cere sa fie judecata si nu ii pasa cum si cine o face. Danseaza ca si cum ziua de maine nu mai exista. Sta lipita de omul ala, iar coapsele ei urca usor pe picioarele lui. Cum pare ca ar vrea sa fuga dar el o trage mereu in bratele lui. Il impinge dar in final ajunge sa se prelinga pe trupul lui. Il mangaie intr-un mod interzis. Este ca un preludiu. Iar ea o face in fata mea. Cum indrazneste? Cat ii place sa se joace. Cu mine, cu el, cu toti barbatii din camera. Uita-te la el cum isi plimba mainile alea grosolane pe pielea ei fina. O lasa pe spate iar apoi o trage cat mai repede inapoi iar ea ii respira usor pe gat. Uita-te la ea cum isi musca buzele. Se indeparteaza si isi plimba mainile pe coapse, pe solduri, trece usor prin dreptul buricului si prin mijlocul sanilor ei perfecti in timp ce se unduieste. Isi baga mana in par si si-l da pe spate. Il priveste pe el de parca l-ar pofti sa se infrupte. Cu degetul ii face semn sa se apropie si iar devin o singura persoana. Cata pasiune zace inauntrul tau. Parca ai sti cat de gelos ma faci. Parca ai sti ca as vrea sa sparg paharul asta cu mainile goale. Parca ai sti cat ma innebuneste felul in care el te priveste. Iti jur, cred ca o faci intentionat spre ciuda si disperarea mea. Ah Maria, Maria. Inca tanjesc dupa tine.

Nu, Maria. Nu o face. Nu inchide ochii si nu te lasa dusa de val. Vino la mine ca sa iti pot spune cat de frumoasa te-ai facut. Ca sa iti pot spune ca acum vad ca ai devenit femeie. Ca as vrea sa te strang in brate mai tare decat a facut-o el vreodata si sa nu iti dau drumul nicicand. Ca sa iti pot simti mirosul tau intoxicant. Ca sa iti pot privi buzele tale tremurande. Ca sa iti pot spune ca as da orice sa te mai pot mangaia o data. Macar o singura clipa in care imi pot plimba buricele degetelor pe toata suprafata trupui tau. Ca sa iti pot spune cat de mult as vrea sa dansezi lipita de mine, nu de el. Ca numai eu sa iti pot simti respiratia pe gat. Ca numai eu sa te tin strans. Ca numai eu sa iti apuc mana atunci cand vrei sa fugi. Ca sa te pot trage in bratele mele. Ca sa te poti prelinge numai pe trupul meu. Sa iti pot spune ca as vrea sa te uiti numai in ochii mei si sa uiti unde suntem. Sa iti imaginezi ca dansam afara in ploaie sau pe balcon la lumina lunii, ca dansam printre sinele de tren sau inauntrul bisericii, ca dansam pe mijlocul autostrazii sau pe un camp linistit. Sa iti pot spune ca as vrea sa ingenunchez in fata ta si sa cer iertare. Ca as vrea sa te pot privi toata noaptea. As vrea sa te privesc cum dansezi. Singura, nu cu el. Ca as vrea sa imi zambesti numai mie. Ah Maria, Maria. As trai in decadenta cu tine.

 

Ei doi

23/01/2010 1 comentariu

El statea pe scaunul din coltul camerei, cu o tigara in mana si o privea cu coada ochiului. Ea se fataia prin camera in rochita ei rosie, scurta si vaporoasa. Nu ii statea stransa pe corp dar in lumina care intra pe micutul geam, i se intrezarea silueta. Se uita la talia ei de viespe de unde o apuca cateodata si o ridica in aer atunci cand ea vroia sa zboare. Mainile ei micute si fine. Cu mainile acelea se agata de gatul lui si se uita in ochii lui albastri. Buzele ei care pana nu demult il sarutau in fiecare secunda a fiecarei zile. Ochii ei caprui, care sclipeau de fericire de fiecare data cand era in preajma lui, acum lacrimeaza. Nimeni nu zice nimic. Tacerea domina incaperea si nici macar vantul nu isi mai facea loc printre perdele.

Si acum imi amintesc ziua in care am cunoscut-o. Era o seara de vara si ploua mai puternic ca niciodata. Era uda din cap pana in picioare dar nu se grabea niciunde. Mergea alene prin ploaie. Culmea era ca zambea. Eu cu Bogdan eram in masina si o priveam cum se indreapta spre noi. Se urca in spate si saluta. Se uita la mine si zambeste. De atunci i-am observat scanteia aceea din ochi. Ochii aceia care reflectau inocenta si perversitate in acelasi timp. Cine ar fi crezut ca tocmai noi doi vom ajunge impreuna? Cine ar fi crezut ca apoi tocmai eu voi ajunge sa te ranesc?

Iesind din starea lui de visare observa cum ea isi strange toate lucrusoarele care pareau ca fac parte din decorul obisnuit si care nu vor pleca niciodata de la locul lor. Nu era imaginea pe care vroia sa o vada asa ca isi face curaj si rupe tacerea.

– Nu ai de gand sa spui nimic? Pleci pur si simplu?
– Nu cred ca e ceva de spus in situatia asta. Cred ca este evident ce trebuie sa facem.
– Nu crezi ca am putea…
– Nu, nu cred. Tu ai luat o decizie iar eu am luat-o pe a mea.

Cu doar o seara in urma se cocoloseau cu iubire. Fiecare clipa era plina de atata pasiune incat puteai crede ca lumea se sfarseste in cateva secunde. Erau in lumea lor si era bine. Erau copii, erau adulti, erau in celalalt capat al lumii. Erau oriunde vroiau sa fie. Totul incepea cu un contact vizual si un zambet. De acolo inainte fiecare seara era un mister. Un vis. Nu ai fi putut crede ca se va intampla ceva gresit. S-au jucat in pat, acolo unde totul incepea. Se gadilau si se tachinau asupra posesiei paturii. Ajungeau sa se alerge prin camera aceea micuta iar in final ajungeau amandoi pe podea razand in hohote. Apoi in miezul noptii intrau in bucatarie si isi pregateau de mancare. Erau in propriul lor restaurant. Iar fiecare dintre ei era criticul celuilalt. Se asezau la masuta aceea atat de mica din mijlocul camerei si se hraneau unul pe celalalt. Apoi printre rasete, mangaieri si saruturi se tarau pana in pat. Jocul incepea iar, pana cand adormeau imbratisati. Iar acum, pare ca nimic nu a existat. Toata iubirea a disparut iar pasiunea a fost transmisa in ura. Ea acum era in fata usii cu un rucsac plin de amintiri. El era deja in picioare in mijlocul camerei si o privea pentru ca stia ca asta va fi ultima data cand o va mai vedea.

– Stii ceva? Meriti pe cineva care sa te iubeasca. Cineva care sa te stranga in brate de cate ori ai nevoie. Cineva care te va trezi cu saruturi. Cineva care va fi langa tine de cate ori vei avea nevoie. Cineva care iti va intelege tacerea si iti va pretui fiecare cuvant. Cineva care iti va face declaratii de dragoste si va da tot ce e mai bun din el pentru tine. Imi pare rau Irina, desi stiu ca acum nu mai conteaza. Ea zambi cu ochii inlacrimati si inchise usa. Mai privi o data in urma si cobora scarile. Ramase cu o farama de speranta in suflet desi stia in adancul ei ca nu merita. Stia ca de acum inainte nimic nu va mai fi usor si ca pasiunea din ochii ei si iubirea fata de tot ce o inconjoara s-a stins.

O poveste (partea treia)

17/03/2009 4 comentarii

Cand am avut timp m-am apucat de scris, am continuat povestea din articolul precedent care a inceput de fapt de la leapsa de aici. Sper sa va placa. Chiar daca de data asta este ceva mai lung pentru ca nu am vrut sa segmentez in doua articole eu zic ca merita.

Baietii au ajuns la cort si abia atunci isi dadura seama ca prietena lor Ioana lipseste.

– Puteam sa jur ca este in spatele meu, zise Sergiu. Ce a patit oare? Cred ca este inspaimantata. Trebuie sa o cautam. Acum Catalin !
– Stii care sunt sansele sa o gasim nu? Daca s-a speriat si a fugit, pe vremea asta si in intunericul asta nu avem sanse. Totusi nu o abandonez. Hai sa ne intoarcem.

In acelasi timp Ioana era tot mai panicata.

– Nu e sigur sa raman aici. Cine e acolo? Te rog raspunde-mi.

Era complet confuza si nu stia in care parte sa o ia la goana. Vantul batea. Ea era uda toata. Vizibilitatea era complet scazuta. Totusi silueta aceea nu ii dadea pace. Se tot invartea in jurul ei. O vedea peste tot. Ioana a cazut in genunchi si a inceput sa planga de disperare.

– Te rog nu imi face rau. Te pot ajuta cu ceva? Te rog doar spune-mi. Seeeeergiuuuu !

Prietenii fetei incercau sa distinga ceva in zare. Sa o strige. Pierdusera directia si nu mai stiau unde sa se opreasca sau daca trebuie sa o ia in stanga sau in dreapta. In curand isi pierdura ratiunea si ei. Totusi continuara sa rataceasca in gol.
Ioana simtea ca nu mai are nici o putere. Se simtea total coplesita de situatie. Ii tremurau genunchi totusi in disperarea ei se ridica si incepu sa fuga. Crengile copacilor reusira sa o zgarie. Vedea cum sangele ii curge pe toata mana. Se impiedica si cazu. Acum era si murdara. Zgariata pe fata. Speriata de moarte. Tipa din adancul plamanilor. Dar nimeni nu parea sa o auda. Se ridica si isi continua drumul fugind vazand cu ochii. Mai arunca din cand in cand cate o privire in spate, mereu avea impresia ca cineva o urmareste. O secunda de neatentie si nu vazu copacul din fata ei. Se lovi din plin de el. Lovitura nu o lasa inconstienta insa pasarile care isi aveau cuibul in acel copac, speriate de impact, incepura sa zboare in directia ei. De data asta cazu la pamant. Era prea obosita sa se mai ridice, nu mai avea pic de vlaga. Inchise ochii si isi spune ca un minut va fi de ajuns si isi va reveni. Insa imediat isi pierdu constiinta.

Cand se trezi tot trupul o durea si se simtea obosita. Deschise ochii. Era in intuneric. Totusi era inauntrul unei case. La primul etaj al acesteia. In patul altcuiva si cu haine curate. Incerca sa se ridice dar cazu la loc. Ofta si incerca inca o data cu mai multa putere si determinare. Casa era veche si nu parea ca cineva sta acolo. Mobila era foarte veche, tapetul se dezlipise, erau panze de paianjen peste tot iar podeaua trosnea la fiecare pas. Majoritatea mobilei era acoperita de cearceafuri albe. Intra in panica si incerca sa isi dea seama unde e si cum a ajuns acolo. Nu isi mai amintea nimic. Lovitura in copac isi facu resimtita prezenta.

– Ah da. M-am lovit iar apoi cred ca am lesinat. Dar a cui e casa asta oare? Ma inspaimanta.

Iesi incet din camera totusi usa facu zgomot deoarece incepu sa scartaie. Scoase capul afara dar nu vedea mare lucru. Parea sa fie in capatul unui hol destul de lung. Pe de o parte si pe de alta erau alte camere. Toate usile erau inchise. Merse de-a lungul acelui hol. Usile scartaiau, podeaua trosnea si se astepta ca in orice secunda cineva va iesi dupa una din acele usi. Cand ajunge in capatul holului a observat scarile ce duc la parterul casei. Jos se vedea o lumina vaga insa casa parea fara viata. Nimic nu misca, doar peretii parca stateau sa vorbeasca, mobila plangea, podeaua urla. Puse piciorul drept pe prima treapta si deodata niste oameni isi faceau simtita prezenta afara. Nu ii putea vedea totusi vocile ajungeau la urechile ei. Se retrase si se ascunse dupa un dulap de pe acel hol. Usa casei se auzi. Aceasta de asemeni scartaia. Parea usa iadului. Vorbea si veghea casa. Acum nu mai era singura. Cineva era cu ea in acea casa a terorii. Era oare diavolul sau ingerul sau pazitor?

– O sa cobor pana jos cat de incet pot. O sa deschid usa si o sa fug mancand pamantul. Nimeni nu ma va prinde. Si in fond nu mai este mult pana cand soarele rasare. Voi vedea drumul mai bine si voi gasi o cale sa ajung in oras.

Se uita in jur pentru a gasi un obiect contondent pentru a fi mai sigura pe sine. Nu vede nimic. Deschide sertarul dulapului si gaseste o sticla de vin la fel de veche ca si casa. O deschide, bea o buna parte din el pentru a se imbarbata, pune dopul si se intrepta catre etajul inferior al casei. Fiecare treapta canta, vorbea, tipa, plangea in felul ei la fiecare pas facut. Ajunse jos. Fugi direct spre usa si isi lasa toata greutatea pe clanta. Dar totusi aceasta nu parea ca vroia ca Ioana sa paraseasca casa. Isi lua mainile de pe ea si incepu sa mearga in spate cu ochii atintiti inca la usa. Milioane de ganduri ii treceau prin minte in acel moment. Nu mai stia ce sa faca. In timp ce privirea ii era la usa in spatele ei inca erau scarile. Balustrada intra in spatele ei pentru a provoca o noua vanataie si a trezi durerea de prin restul corpului. Fara sa isi dea seama, ea scoase un sunet din cauza durerii si sperieturii. Atunci o voce dintr-o camera alaturata se auzi.

– Vad ca te-ai trezit. Ai dormit cam putin.

Ioana nu stia ce sa zica sau sa faca. Se ridica repede si urca scarile in graba. Se ascunse la etaj dupa dulapul de mai devreme, totusi era cu ochii in patru. Urmarea jocul umbrelor de la parter. Persoana de mai devreme parea sa avanseze si vocea se auzi iar.

– De ce esti speriata? Daca vroiam sa te ranesc nu crezi ca o puteam face mai devreme?

Ioana incepuse sa se gandeasca si purta o discutie cu subconstientul ei.

– Are dreptate. Nu m-a ranit, cel putin nu cred. La cat de rau ma doare corpul nu as stii sa zic sigur. Dar oare cine e?

Nici nu apuca sa isi termine gandurile si umbra era chiar in fata ei. Din ce in ce mai mare. Apoi niste ghete rupte si murdare. Isi ridica privirea si il vede. Un om foarte inalt, destul de solid, brunet cu cateva suvite deja albe si ochii verzi, tinand in mana o lumanare.

– Aici erai micuto. De ce ai fugit? Nu iti fac nici un rau.

Acesta ii intinde mana in timp ce ii privea ochii mari si inlacrimati.

– Vad ca ai gasit vinul. Vrei sa bem un pahar in bucatarie si sa vorbim? Poate imi povestesti ce cautai noaptea in padure ranita si inconstienta.

Ioana se uita la sticla si zambi. Intinde si ea mana si se ridica ajutata de omul misterios. Amandoi coborara jos si intrara in bucatarie. Ea se aseza jos iar el scoase doua pahare dintr-un dulap si se aseza in fata ei.

– Ma numesc Bogdan. Aceasta a fost casa mea, nu am mai fost de foarte mult timp aici si de aceea te rog sa scuzi dezordinea. Imi place sa ma plimb noaptea si asta seara am urcat pe munte. Te-am auzit tipand. Nu eram sigur daca voi gasi pe cineva deoarece se aud multe zgomote foarte ciudate noapte prin imprejurimile astea, dar am preferat sa arunc o privire. Te-am gasit plina de sange zacand in mizerie. Te-am adus aici si mi-am sunat sotia ca sa aduca niste haine curate. Ea te-a schimbat, nu trebuie sa iti faci griji in privinta asta. Camera in care erai este fosta camera a fiului meu. Vreau doar sa intelegi ca nu iti vreau raul. Vreau sa te ajut. Acum imi spui cum ai ajuns acolo?
– Eu sunt Ioana, eram cu prietenii mei intr-o mica excursie aici. Am auzit si noi niste tipete si am iesit din cort sa vedem ce s-a intamplat. In zona din care acestea s-au auzit nu era nimeni totusi am zarit o silueta si m-am speriat foarte tare si am incremenit, asa am ramas in urma si nu mi-am mai gasit prietenii. Am inceput sa fug si din neatentie m-am lovit de un copac si am lesinat. De atunci incolo dumneavoastra stiti.
– Nu stiu cum ati indraznit sa veniti aici. Multi se feresc.
– Din cauza mitului fetei aceleia?
– Oarecum, zise acesta razand. Exista multe versiuni ale acelui mit. Adevarul e ca nimeni nu stie sigur ce s-a intamplat. Oricum cea mai apropiata versiune de adevar este aceasta.
Fata aceea a fugit intr-o noapte in aceasta padure pentru ca era singurul loc unde se simtea linistita si in siguranta. Se certase cu logodnicul ei in acea seara si vroia sa fie singura. Din cate am inteles el a plecat sa o caute, dar nu a mai gasit-o. Nu s-au gasit haine sau alte obiecte apartinandu-i si in nici un caz nu i s-a gasit cadavrul. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu ea, cert este ca de atunci a disparut. Tot de atunci au inceput intamplarile ciudate. Noapte de noapte se aud tipete. Noapte de noapte poti vedea umbra cuiva care se plimba pe aici. Cred ca este vorba de aceeasi silueta pe care tu ai vazut-o. Si aceleasi tipete pe care tu si prietenii tai le-ati auzit. Multi i-au auzit tipatul de durere, multi i-au auzit suspinele, multi spun ca vantul este atingerea ei si unii spun ca i-au simtit sarutul otravitor. As tinde sa cred ca ea traieste aici dar intamplarea a avut loc acum multi ani cand eu eram inca copil, imi e foarte greu sa cred ca inca traieste. Oricum ar fi, o parte din ea este inca in padurea asta. Si in nici un caz nu vrea sa ii fie linistea deranjata asa ca incearca sa mentina pe toata lumea departe prin zgomote si intamplari ciudate.
– Foarte ciudat. Desi am crezut ca este doar o simpla poveste, m-a zguduit pana in adancurile fiintei mele cand am auzit-o prima data. A fost cineva vreodata ranit?
– Locuitorii din orasul apropiat nu. Dar nu stiu ce sa zic despre turisti. Adevarul este ca s-a gasit destul sange prin padure. Oamenii spun ca se hraneste cu sange precum vampirii. Dar sunt numai niste povesti.
– Mi s-a facut pielea de gaina. Este cu adevarat inspaimantator ce se intampla aici. Acum inteleg de ce nu mai veniti aici. Oricum vreau sa va multumesc ca ati avut grija de mine, v-ati asumat un risc. Totusi aveti idee cum imi voi gasi prietenii?
– Nici o problema, imi place sa ajut oamenii. Cat despre prietenii tai, cel mai intelept ar fi sa asteptam sa rasara soarele si sa coboram de pe munte sa ne indreptam spre oras. Iar daca nu ii gasim acolo ma pot intoarce eu sa ma uit prin padure.
– Nu vreau sa ii las sa astepte. Cred ca ma cauta innebuniti. Va rog, nu putem merge acum sa ii cautam?
– Daca nu ai probleme cu inima si chiar vrei asta cu adevarat imi iau haina, caut lanterna si mergem.
– Da, chiar vreau asta.

Se imbracara amandoi gros. Barbatul apuca lanterna de pe masa din hol. Deschise usa de la intrare si plecara amandoi in adancurile padurii. Ioana isi tot striga prietenii. Totul parea pustiu iar linistea se instalase. Totul parea deja la fel si totusi diferit. Intr-un final fata zari cortul lor, insa el era gol. Toate lucrurile erau ravasite si o bere era scapata pe jos. Dar pamantul era uscat. Ei plecasera deja de ceva timp. Ioana incepuse sa se ingrijoreze si mai tare. Erau singuri prin padure. Oare ea ii va mai gasi ?

– Suntem doar prieteni, dar ii iubesc foarte mult. Nu as vrea sa li se intample ceva. Sunt foarte dezorientata. Oare in ce parte au luat-o?
– Hai sa mergem spre locul unde te-am gasit pe tine. Poate sunt prin zona.

Ea se simtea atat de obosita. Tot trupul o durea si era din ce in ce mai speriata. Vantul incepu sa bata. Din ce in ce mai tare. Parca vroia sa o puna la pamant. Copacii dansau si parca vroiau sa ii vorbeasca, sa ii spuna cate lucruri ingrozitoare au vazut. Sa ii planga pe umar si sa ii spuna sa plece cat mai repede de acolo. Parca le auzea soaptele in ureche. Dupa lungi cautari ei zaresc doua siluete in zare, lanterna nu batea pana acolo. Dar incercara sa ii strige. Nimeni nu raspundea. Se auzeau numai suspine. Cand se apropiara mai mult Ioana il zari pe Sergiu. Izbucni in lacrimi si fugi spre el. Langa acesta, intins pe pamant si plin de sange statea Catalin.

– Ce s-a intamplat cu el?
– Ce s-a intamplat cu tine? Am fost foarte ingrijorati. Te cautam de ore intregi.
– Lasa-ma pe mine. O sa iti povestesc. Acum sunt bine. El ce a patit?
– In timp ce te cautam au inceput iarasi tipetele, vantul a inceput sa bata cu putere iar silueta aceea infioratoare nu ne dadea pace. Am crezut ca innebunesc. Mi-am intors capul pentru o secunda iar Catalin disparuse. Abia acum am reusit sa il gasesc. E lovit si inconstient. S-a trezit de cateva ori, a inceput sa delireze si a lesinat iar.
– Ok hai sa il luam si sa ne indreptam spre oras. Vom merge la spital si nu ne vom mai intoarce aici. Totul va fi bine.

Inainte sa ajunga la spital soarele deja le gadila trupurile. Catalin nu a avut decat o contuzie dar nu isi mai aminteste nimic din ce a patit. Habar nu are cum sau cine l-a lovit. Totusi nu mai e asa sceptic in ceea ce priveste un simplu mit. Sergiu isi mai aminteste cu infiorare ceea ce s-a intamplat. Iar Ioana, de fiecare data are un sentiment ciudat. Inca tremura, se agita, plange si incearca sa inteleaga ce s-a intamplat. Si inca mai mentine legatura cu Bogdan. Cat despre fata pierduta in adancurile padurii, o parte din ea este inca acolo. Inca tipa noaptea de durere, inca plange de disperare, suspinele ei inca se aud in departare, atingerea ei inca poate fi simtita prin intermediul vantului. Silueta ei inca bantuie printre copaci. Sarutul ei nu ajunge sa mai fie povestit.