Arhiva

Posts Tagged ‘prieteni’

Amintiri

29/01/2010 2 comentarii

Amintirile sunt niste mici cufere pe care le bagi in pod si le mai revezi la curatenia generala sau atunci cand vii in contact cu obiecte banale care fac parte din viata ta de zi cu zi si in momentul acela mici conexiuni incep sa se creeze si esti sus in pod in fata cufarului. Deodata un cifru iti apare in minte iar cufarul se deschide. E ca o alta lume acolo inauntru. O multitudine de sentimente te invaluie, o pelicula isi face aparitia iar daca te uiti in jur esti iar la 14 ani in rochia ta favorita si retraiesti primul sarut sau la 16 ani cand ti s-a frant prima data inima sau pur si simplu esti in ultima zi de liceu si iti imbratisezi colegii. Unele cufere sunt ingropate undeva in spatele podului sub alte cutii, hartii si panze de paianjen si abia le poti vedea dar desi esti cu ochii inchisi inca poti simti bucuria primei jucarii. Poate ca copiii nu stiu prea multe dar cu siguranta stiu ce e important. Stiai si tu, dar acum esti prea ocupat, stresat si implicat in rutina cotidiana ca sa iti mai aduci aminte. Partea proasta este ca nu avem numai amintiri placute, numai cufere curate, frumoase, pline de flori, bucurie, iubire. Pe unele amintiri le impingi intentionat intr-un colt si speri sa uiti ca mai sunt acolo. Sunt cele acoperite de murdarie, rusine, durere, cele din coltul in care soarele nu ajunge. Dar nu vreau sa le dau frau liber aici. Vreau sa ramana in spate si astazi sa zambesc si sa provoc si altora un zambet cat de mic. Totusi m-am gandit adeseori cum ar fi daca am putea sterge o persoana din mintea noastra. Sa uitam complet ca a fost vreodata implicata in existenta noastra. Desigur motivul pentru care am vrea sa facem lucrul asta, este pentru ca am fost raniti. Dar asta inseamna ca vom sterge toate amintirile cu persoana respectiva fie ele oricat de frumoase. Ai vrea sa pastrezi amintirea cuiva chiar si cu pretul catorva lacrimi in schimbul amintirilor frumoase? M-am gandit ceva vreme la subiectul acesta. Raspunsul meu de acum cred ca ar fi ~nu~. In cazuri extreme, as prefera ca persoana respectiva sa fie eradicata din mintea mea. Poate ca voi avea cateva amintiri frumoase in minus, dar macar vor disparea si cele urate, voi avea linistea mea sufleteasca si timp destul pentru a crea destule amintiri care sa merite mentionate. Ei asta e doar un vis. Sau un cosmar. Intre timp realitatea e singura care ramane si cea pe care o privim in ochi atat cat ne tin puterile.

 

In fata amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a intamplat nu mai sta in puterea lor si nici a destinului.

 

Dar ceea ce inca sta in puterea noastra este sa zambim, sa strangem cat mai multe amintiri frumoase care le pot acoperi pe cele urate, sa tinem fruntea sus si sa rasfoim paginile trecutului atunci cand viitorul este sumbru.

 

Cei ce mi-au fost vreodata, imi vor fi si in continuare prezenti in amintiri.

Anunțuri

2010

13/01/2010 5 comentarii

La un moment dat un om se intalneste pe strada cu vecinul sau
care se afla pe o banca cu cainele sau.
Cainele statea jos neclintit, insa se vedea ca sufera.
Omul il intreaba pe stapanul cainelui:
Nu te supara, dar ce s-a intamplat cu cainele tau?
La care vecinul ii spune: Pai sta pe un cui.
Stupefiat omul ii spune:
Pai si atunci de ce nu se misca, de ce nu se ridica?
La care vecinul sau ii spune:
Pentru ca nu-l doare suficient de tare.

Daca nici inceputul anului nu este momentul oportun pentru schimbari, atunci cand mai este? De la sfarsitul anului trecut pana azi m-am tot gandit si razgandit. Am analizat si am identificat pentru a suta oara problemele mele. Nu vorbesc de probleme de genul „nu am bani”, ci de problemele comportamentului meu. Felul meu naiv si slab de a fi. Ma tem in permanenta iar asta ma paralizeaza atunci cand nu trebuie. S-au strans multe temeri care m-au dat peste cap, m-au facut sa gresesc si mai ales sa imi fac rau singura. Pot spune ca am stat destul pe cui si acum ma doare suficient de tare.

Imi este frica. Imi e  frica sa iau o decizie fara sa ma gandesc de o mie de ori la toate scenariile posibile. Imi e frica de consecinte. Imi e frica sa vorbesc in public. Imi e frica ca mi se va pune o intrebare la care nu voi stii sa raspund. Imi e frica ca voi fi pusa intr-o situatie penibila. Imi e frica de necunoscut. Imi e frica ca voi repeta aceleasi greseli din trecut. Imi e frica ca nu voi face alegerile potrivite. Imi e frica ca am ratat ocazii pe care nu le voi mai avea.

Cauza tuturor temerilor mele este lipsa mea de incredere in mine. Am inceput cu mine si am continuat cu cei din jur iar astazi observ ca nu mai pot crede pe nimeni, nici macar pe mine cand imi spun ca totul se va schimba. Imi e frica de schimbare pentru ca nu stiu la ce ma pot astepta si nu stiu daca pot duce asta la capat.

Abia acum, la trecerea dintre ani am avut o trezire la realitate. Mi-am facut iarasi rau. Pentru ca am mai crezut inca o data. Si pentru ca m-am mintit singura si mi-am spus ca totul va fi bine. Nu e bine, niciodata nu a fost. A fost ultima oara cand o sa imi mai pierd capul. Am fost iarasi victima iar acum sunt iarasi confuza si indurerata. De fapt, am fost confuza mult timp iar acum pentru prima data am impresia ca vad lucrurile mai clar.

Trebuie sa incetez sa ii pun pe ceilalti in fata mea. Sa respir adanc si sa spun ceea ce cred cu adevarat. Sa nu ma mai gandesc de o mie de ori inainte de a face sau spune ceva, pentru ca stric tot farmecul si spontaneitatea. Trebuie sa nu ma mai critic atat de mult si sa accept ca nu sunt perfecta. Trebuie sa ma ocup intensiv de mine si sa nu mai imi pese atat de mult de ceilalti din jurul meu. Neaparat.

Trebuie sa ma tin de cuvant cand spun ca voi rezolva toate astea. De data asta nu voi mai scapa asa usor. Nu mai copiez ca in liceu si sper ca totul va fi bine. De data asta totul nu va fi bine decat daca il fac singura sa fie bine. E cu adevarat greu dar trebuie sa incep de undeva. Am trecut peste momentul in care eram furioasa pe mine, pe ceilalti. Sunt linistita acum si toate gandurile sunt mai organizate. Parca stiu mai bine ce vreau acum. Si voi incerca.

Trebuie sa incerc sa fiu mai spontana si sa nu imi mai fac atatea griji. Trebuie sa pot recunoaste ca sunt un simplu om si nu le pot face pe toate desi mi-ar placea. Trebuie sa stau dreapta si sa imi recunosc greseala. Trebuie sa fiu in stare sa suport consecintele. Trebuie sa fiu in stare sa pot rade de propriile mele gafe. Trebuie sa incetez sa te mai cred si sa incep sa ii cred pe oamenii care merita cu adevarat. Trebuie sa incetez sa ma subapreciez. Trebuie sa incetez sa ma gandesc la parerea altora. Si cu siguranta nu trebuie sa imi fie frica sa fac ceea ce imi place cu adevarat.

Am un obicei tare ciudat. In medie, un om normal cand vrea sa dea un telefon formeaza si asteapta ca la capatul firului cineva sa raspunda. Cat dureaza asta? Cateva secunde. Eu in schimb cand trebuie sa fac asta ma pregatesc cel putin 10 minute. Imi fac o lista in cap cu tot ce vreau sa spun, tot ce mi s-ar putea spune, tot ce m-ar putea intreba tocmai ca sa nu ajung intr-o situatie jenanta. E cu adevarat frustrant. Ma enervez pe mine insami pentru ca ma chinui singura degeaba. Ma simt de parca plec in razboi de fiecare data asa ca de obicei rog pe altcineva sa se ocupe de telefoane. E total stupid si ma urasc pentru asta.

Astazi a venit mama acasa si a spus ca trebuie sa sunam la Vodafone sa rezolvam niste chestii. Mi-am zis daca tot vreau sa fac treaba asta cu adevarat, atunci nu e moment mai bun decat prezentul. Nu va iesi nimic productiv daca aman. Asa ca „Maxim, am spus !”. Am ridicat telefonul si am ascultat cu atentie robotul pentru a nu avea timp sa imi construiesc scenarii in minte. Si am luat totul exact asa cum a venit. Nu m-am balbait, am zambit pe toata perioada apelului, am aflat tot ce am vrut si am incheiat totul fara nici o problema. A fost asa revigorant sa nu mai trebuiasca sa ma eschivez si sa ma chinui singura.

Si faptul ca postez articolul asta e un lucru mare. Pun degetul pe problema si recunosc ca am gresit. Admit faptul ca trebuie si vreau sa ma schimb. Recunosc ca sunt slaba dar sunt dispusa in sfarsit sa fac ceva in privinta asta. Incerc sa nu rosesc si sa imi bag capul in pamant.

Pana la urmatoare sesiune sper sa pot spune ca exista schimbari. Iar anul viitor pe vremea asta sper ca voi citi articolul asta si voi rade. Voi puncta pe blog de-a lungul timpului cum pot mai bine noul meu drum. Sa pot vedea mai bine mersul treburilor.  Si imi promit ca de data asta nu sunt numai vorbe, ci vor fi si fapte. Serios, nu e un cliseu. Deci asta e primul lucru de pe lista mea de „to do” pe anul 2010 pe care cu siguranta il voi nota ca si facut.

Viciul meu…

05/01/2010 2 comentarii

Ca strangi timbre sau ca tragi pe nas
Ca nu poti fara femei sau ca pui ierburi in atlas
Poti sa-i spui oricum,eu le numesc vicii
Atata timp cat cantitatea iti provoaca revicii
E vorba de dependenta nu conteaza drogul.


Toata lumea are vicii, ele fac parte din fericirea noastra, din viata noastra, stilul nostru. Reprezinta o dispozitie anormala care in prezent ne face normali. Unul dintre viciile mele este fumatul. Nici nu mai pot numara de cate ori am zis ” O sa le las, asta e ultimul pachet. Am terminat-o. Ati iesit din viata mea. ” Tin minte ca am si avut mai demult un articol in care imi analizam si imi declaram dragostea si pasiunea fata de drogul meu. Am mai incercat sa imi parasesc viciul de atunci, dar de fiecare data m-am intors alergand in bratele lui. Exact ca o relatie bolnava care nu iti face deloc bine dar ajungi sa tot revii iar si iar in acelasi punct.

Cu toate astea undeva dupa ziua mea de nastere, asta insemnand pe la sfarsitul lui noiembrie m-am hotarat irevocabil (ziceam eu) sa imi parasesc iubitul meu viciu. Si incepusem chiar foarte bine. Zile in sir in care imi gaseam activitati care sa imi ocupe timpul si sa ma faca sa nu ma mai gandesc la el. Spre marea mea uimire nu simteam nevoia de el. Ceva nu era la locul lui, dar era o schimbare in bine.  Aparent reusisem sa imi inlocuiesc drogul cu ceva mult mai sanatos. Ceea ce nu stiam eu era ca el iesise pe usa trantita nervos dar nu parasise incinta. Statea ascuns acolo intr-un coltisor, ma astepta sa fiu intr-un moment vulnerabil si sa fiu eu cea care cerseste iertare.

O saptamana intreaga curata si fara nici cea mai mica tentatie, ma hotarasc sa ies in oras. Sa mai vad lume, sa ma pot lauda. Stiam ca nu sunt total eliberata de veninul meu dulce,  dar m-am gandit ca mai am cativa metri si sunt ca si scapata. Va fi greu, imi voi aminti cu dor de el dar va iesi din sistemul meu. Ajunsa cu zambetul pe buze la destinatie, intru si imi caut amicii cu privirea dar intre timp ceva imi fura mintea. Era parfumul lui. Parfumul meu preferat. Petreceam nopti intregi invaluita in parfumul ala. Ah cat imi lipseste. Incerc sa imi revin. Doar nu am ajuns pana aici degeaba?

Asezata la masa zaresc intr-un colt o parte dintre vechii lui prieteni. Ma uit fara sa salut, nu vreau sa fiu nepoliticoasa dar de fiecare data ma ametesc, amagesc si imi promit cate in luna si in stele si iarasi ajung intr-un impas. Buna parte din seara se scurge cu mine inca intreaga si cu mintea lucida. Tentatii au existat, nu mint. Mi-am alungat din minte toate amintirile frumoase cu noi. Am incercat sa ma prefac ca nici nu ai existat in viata mea. Eu te-am parasit ! Eu controlez situatia ! Nu esti mai puternic decat mine !

Am plecat. Aer curat. Fericire pura. Totusi oboseala inca nu isi facuse aparitia asa ca am hotarat sa ne mutam undeva unde putem manca si discuta in liniste. Cativa dintre noi au hotarat sa mai ramana asadar  am inceput sa ne perindam prin zona. Ne-am oprit la un McDonalds si am ramas inauntru fiindca incepuse sa ploua. Am zis –  asta e perfect – . Nu aveam cum sa fiu tentata, terminam de mancat, plecam acasa si puteam spune ca am mai rezistat o zi fara el.

Desigur nu s-a intamplat asa. Ploaia s-a oprit imediat. Asa ca am iesit afara la aer curat. Ma simteam vulnerabila. Atunci te-am vazut. Ai trecut in fuga, te-ai uitat la mine si te-ai intors. Acesta era momentul tau. Nu mai avea sa fie seara mea ci momentul tau de glorie. M-ai luat in brate. Desi incercam sa te imping ma strangeai. Ti-am simtit mirosul si nu am mai putut rezista asa ca am facut-o. M-am lasat prada tie.  Te-am sarutat. Puteai sa juri ca este unul dintre acele prime saruturi care sunt atat de pline de pasiune si atat de intoxicante. Acelea care te fac sa spui „Mai vreau. Mai vreau”. Asa ca am mai facut-o. Am umplut cateva clipe de pasiune, de dor, de dragoste. Mi-ai dat drumul si ti-am jurat ca nu am facut altceva decat sa ma las prinsa de moment si ca nu se va mai intampla. Mi-ai zambit strengar si ai plecat.

Simteam ca tot ce am facut in ultima saptamana a fost degeaba. Sunt iar pe jos si trebuie sa ma culeg. Nici o problema. O mica scapare nu imi va strica toate planurile mele de evadare, nu-i asa? Cat timp eram in casa, la siguranta, unde tu nu puteai patrunde pentru ca am avut grija sa distrug toate dovezile ca tu ai existat vreodata in viata mea, ei bine cat timp eram aici eram total in siguranta. Dar acolo undeva, afara, tu pandeai. De fiecare data iti faceai aparitia si ma ameteai, ma mangaiai si imi dadeai chiar si cel mai mic sarut cu sau fara voia mea. Ma faceai sa am impresia ca inca mai am control asupra situatiei. Dar nu, eram prinsa iar in mrejele tale. Doar ca inca nu eram constienta pe deplin de asta.

Eram intr-o seara singura. Pentru prima oara in mult timp eu m-am gandit la tine. Mi-am amintit de tot. Am devenit agitata. Nu iti mai simteam gustul pe buze, nu iti mai simteam mirosul dar undeva adanc aveam iar nevoie de tine. Am incercat sa te ignor multe alte seri la rand. Cum se poate sa imi faci rau chiar si atunci cand nu esti langa mine? In una din seri, dupa lungul chin, dupa saptamani intregi nu am mai rezistat. Am iesit afara si te-am cautat cu privirea. Stiam ca inca ma astepti. Nu ai incetat niciodata sa o faci. Am alergat si alergat si am sarit in bratele tale si te-am strans tare. Da, acum iar cersesc iubire. Hai acasa unde ne e bine…

O poveste (partea treia)

17/03/2009 4 comentarii

Cand am avut timp m-am apucat de scris, am continuat povestea din articolul precedent care a inceput de fapt de la leapsa de aici. Sper sa va placa. Chiar daca de data asta este ceva mai lung pentru ca nu am vrut sa segmentez in doua articole eu zic ca merita.

Baietii au ajuns la cort si abia atunci isi dadura seama ca prietena lor Ioana lipseste.

– Puteam sa jur ca este in spatele meu, zise Sergiu. Ce a patit oare? Cred ca este inspaimantata. Trebuie sa o cautam. Acum Catalin !
– Stii care sunt sansele sa o gasim nu? Daca s-a speriat si a fugit, pe vremea asta si in intunericul asta nu avem sanse. Totusi nu o abandonez. Hai sa ne intoarcem.

In acelasi timp Ioana era tot mai panicata.

– Nu e sigur sa raman aici. Cine e acolo? Te rog raspunde-mi.

Era complet confuza si nu stia in care parte sa o ia la goana. Vantul batea. Ea era uda toata. Vizibilitatea era complet scazuta. Totusi silueta aceea nu ii dadea pace. Se tot invartea in jurul ei. O vedea peste tot. Ioana a cazut in genunchi si a inceput sa planga de disperare.

– Te rog nu imi face rau. Te pot ajuta cu ceva? Te rog doar spune-mi. Seeeeergiuuuu !

Prietenii fetei incercau sa distinga ceva in zare. Sa o strige. Pierdusera directia si nu mai stiau unde sa se opreasca sau daca trebuie sa o ia in stanga sau in dreapta. In curand isi pierdura ratiunea si ei. Totusi continuara sa rataceasca in gol.
Ioana simtea ca nu mai are nici o putere. Se simtea total coplesita de situatie. Ii tremurau genunchi totusi in disperarea ei se ridica si incepu sa fuga. Crengile copacilor reusira sa o zgarie. Vedea cum sangele ii curge pe toata mana. Se impiedica si cazu. Acum era si murdara. Zgariata pe fata. Speriata de moarte. Tipa din adancul plamanilor. Dar nimeni nu parea sa o auda. Se ridica si isi continua drumul fugind vazand cu ochii. Mai arunca din cand in cand cate o privire in spate, mereu avea impresia ca cineva o urmareste. O secunda de neatentie si nu vazu copacul din fata ei. Se lovi din plin de el. Lovitura nu o lasa inconstienta insa pasarile care isi aveau cuibul in acel copac, speriate de impact, incepura sa zboare in directia ei. De data asta cazu la pamant. Era prea obosita sa se mai ridice, nu mai avea pic de vlaga. Inchise ochii si isi spune ca un minut va fi de ajuns si isi va reveni. Insa imediat isi pierdu constiinta.

Cand se trezi tot trupul o durea si se simtea obosita. Deschise ochii. Era in intuneric. Totusi era inauntrul unei case. La primul etaj al acesteia. In patul altcuiva si cu haine curate. Incerca sa se ridice dar cazu la loc. Ofta si incerca inca o data cu mai multa putere si determinare. Casa era veche si nu parea ca cineva sta acolo. Mobila era foarte veche, tapetul se dezlipise, erau panze de paianjen peste tot iar podeaua trosnea la fiecare pas. Majoritatea mobilei era acoperita de cearceafuri albe. Intra in panica si incerca sa isi dea seama unde e si cum a ajuns acolo. Nu isi mai amintea nimic. Lovitura in copac isi facu resimtita prezenta.

– Ah da. M-am lovit iar apoi cred ca am lesinat. Dar a cui e casa asta oare? Ma inspaimanta.

Iesi incet din camera totusi usa facu zgomot deoarece incepu sa scartaie. Scoase capul afara dar nu vedea mare lucru. Parea sa fie in capatul unui hol destul de lung. Pe de o parte si pe de alta erau alte camere. Toate usile erau inchise. Merse de-a lungul acelui hol. Usile scartaiau, podeaua trosnea si se astepta ca in orice secunda cineva va iesi dupa una din acele usi. Cand ajunge in capatul holului a observat scarile ce duc la parterul casei. Jos se vedea o lumina vaga insa casa parea fara viata. Nimic nu misca, doar peretii parca stateau sa vorbeasca, mobila plangea, podeaua urla. Puse piciorul drept pe prima treapta si deodata niste oameni isi faceau simtita prezenta afara. Nu ii putea vedea totusi vocile ajungeau la urechile ei. Se retrase si se ascunse dupa un dulap de pe acel hol. Usa casei se auzi. Aceasta de asemeni scartaia. Parea usa iadului. Vorbea si veghea casa. Acum nu mai era singura. Cineva era cu ea in acea casa a terorii. Era oare diavolul sau ingerul sau pazitor?

– O sa cobor pana jos cat de incet pot. O sa deschid usa si o sa fug mancand pamantul. Nimeni nu ma va prinde. Si in fond nu mai este mult pana cand soarele rasare. Voi vedea drumul mai bine si voi gasi o cale sa ajung in oras.

Se uita in jur pentru a gasi un obiect contondent pentru a fi mai sigura pe sine. Nu vede nimic. Deschide sertarul dulapului si gaseste o sticla de vin la fel de veche ca si casa. O deschide, bea o buna parte din el pentru a se imbarbata, pune dopul si se intrepta catre etajul inferior al casei. Fiecare treapta canta, vorbea, tipa, plangea in felul ei la fiecare pas facut. Ajunse jos. Fugi direct spre usa si isi lasa toata greutatea pe clanta. Dar totusi aceasta nu parea ca vroia ca Ioana sa paraseasca casa. Isi lua mainile de pe ea si incepu sa mearga in spate cu ochii atintiti inca la usa. Milioane de ganduri ii treceau prin minte in acel moment. Nu mai stia ce sa faca. In timp ce privirea ii era la usa in spatele ei inca erau scarile. Balustrada intra in spatele ei pentru a provoca o noua vanataie si a trezi durerea de prin restul corpului. Fara sa isi dea seama, ea scoase un sunet din cauza durerii si sperieturii. Atunci o voce dintr-o camera alaturata se auzi.

– Vad ca te-ai trezit. Ai dormit cam putin.

Ioana nu stia ce sa zica sau sa faca. Se ridica repede si urca scarile in graba. Se ascunse la etaj dupa dulapul de mai devreme, totusi era cu ochii in patru. Urmarea jocul umbrelor de la parter. Persoana de mai devreme parea sa avanseze si vocea se auzi iar.

– De ce esti speriata? Daca vroiam sa te ranesc nu crezi ca o puteam face mai devreme?

Ioana incepuse sa se gandeasca si purta o discutie cu subconstientul ei.

– Are dreptate. Nu m-a ranit, cel putin nu cred. La cat de rau ma doare corpul nu as stii sa zic sigur. Dar oare cine e?

Nici nu apuca sa isi termine gandurile si umbra era chiar in fata ei. Din ce in ce mai mare. Apoi niste ghete rupte si murdare. Isi ridica privirea si il vede. Un om foarte inalt, destul de solid, brunet cu cateva suvite deja albe si ochii verzi, tinand in mana o lumanare.

– Aici erai micuto. De ce ai fugit? Nu iti fac nici un rau.

Acesta ii intinde mana in timp ce ii privea ochii mari si inlacrimati.

– Vad ca ai gasit vinul. Vrei sa bem un pahar in bucatarie si sa vorbim? Poate imi povestesti ce cautai noaptea in padure ranita si inconstienta.

Ioana se uita la sticla si zambi. Intinde si ea mana si se ridica ajutata de omul misterios. Amandoi coborara jos si intrara in bucatarie. Ea se aseza jos iar el scoase doua pahare dintr-un dulap si se aseza in fata ei.

– Ma numesc Bogdan. Aceasta a fost casa mea, nu am mai fost de foarte mult timp aici si de aceea te rog sa scuzi dezordinea. Imi place sa ma plimb noaptea si asta seara am urcat pe munte. Te-am auzit tipand. Nu eram sigur daca voi gasi pe cineva deoarece se aud multe zgomote foarte ciudate noapte prin imprejurimile astea, dar am preferat sa arunc o privire. Te-am gasit plina de sange zacand in mizerie. Te-am adus aici si mi-am sunat sotia ca sa aduca niste haine curate. Ea te-a schimbat, nu trebuie sa iti faci griji in privinta asta. Camera in care erai este fosta camera a fiului meu. Vreau doar sa intelegi ca nu iti vreau raul. Vreau sa te ajut. Acum imi spui cum ai ajuns acolo?
– Eu sunt Ioana, eram cu prietenii mei intr-o mica excursie aici. Am auzit si noi niste tipete si am iesit din cort sa vedem ce s-a intamplat. In zona din care acestea s-au auzit nu era nimeni totusi am zarit o silueta si m-am speriat foarte tare si am incremenit, asa am ramas in urma si nu mi-am mai gasit prietenii. Am inceput sa fug si din neatentie m-am lovit de un copac si am lesinat. De atunci incolo dumneavoastra stiti.
– Nu stiu cum ati indraznit sa veniti aici. Multi se feresc.
– Din cauza mitului fetei aceleia?
– Oarecum, zise acesta razand. Exista multe versiuni ale acelui mit. Adevarul e ca nimeni nu stie sigur ce s-a intamplat. Oricum cea mai apropiata versiune de adevar este aceasta.
Fata aceea a fugit intr-o noapte in aceasta padure pentru ca era singurul loc unde se simtea linistita si in siguranta. Se certase cu logodnicul ei in acea seara si vroia sa fie singura. Din cate am inteles el a plecat sa o caute, dar nu a mai gasit-o. Nu s-au gasit haine sau alte obiecte apartinandu-i si in nici un caz nu i s-a gasit cadavrul. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu ea, cert este ca de atunci a disparut. Tot de atunci au inceput intamplarile ciudate. Noapte de noapte se aud tipete. Noapte de noapte poti vedea umbra cuiva care se plimba pe aici. Cred ca este vorba de aceeasi silueta pe care tu ai vazut-o. Si aceleasi tipete pe care tu si prietenii tai le-ati auzit. Multi i-au auzit tipatul de durere, multi i-au auzit suspinele, multi spun ca vantul este atingerea ei si unii spun ca i-au simtit sarutul otravitor. As tinde sa cred ca ea traieste aici dar intamplarea a avut loc acum multi ani cand eu eram inca copil, imi e foarte greu sa cred ca inca traieste. Oricum ar fi, o parte din ea este inca in padurea asta. Si in nici un caz nu vrea sa ii fie linistea deranjata asa ca incearca sa mentina pe toata lumea departe prin zgomote si intamplari ciudate.
– Foarte ciudat. Desi am crezut ca este doar o simpla poveste, m-a zguduit pana in adancurile fiintei mele cand am auzit-o prima data. A fost cineva vreodata ranit?
– Locuitorii din orasul apropiat nu. Dar nu stiu ce sa zic despre turisti. Adevarul este ca s-a gasit destul sange prin padure. Oamenii spun ca se hraneste cu sange precum vampirii. Dar sunt numai niste povesti.
– Mi s-a facut pielea de gaina. Este cu adevarat inspaimantator ce se intampla aici. Acum inteleg de ce nu mai veniti aici. Oricum vreau sa va multumesc ca ati avut grija de mine, v-ati asumat un risc. Totusi aveti idee cum imi voi gasi prietenii?
– Nici o problema, imi place sa ajut oamenii. Cat despre prietenii tai, cel mai intelept ar fi sa asteptam sa rasara soarele si sa coboram de pe munte sa ne indreptam spre oras. Iar daca nu ii gasim acolo ma pot intoarce eu sa ma uit prin padure.
– Nu vreau sa ii las sa astepte. Cred ca ma cauta innebuniti. Va rog, nu putem merge acum sa ii cautam?
– Daca nu ai probleme cu inima si chiar vrei asta cu adevarat imi iau haina, caut lanterna si mergem.
– Da, chiar vreau asta.

Se imbracara amandoi gros. Barbatul apuca lanterna de pe masa din hol. Deschise usa de la intrare si plecara amandoi in adancurile padurii. Ioana isi tot striga prietenii. Totul parea pustiu iar linistea se instalase. Totul parea deja la fel si totusi diferit. Intr-un final fata zari cortul lor, insa el era gol. Toate lucrurile erau ravasite si o bere era scapata pe jos. Dar pamantul era uscat. Ei plecasera deja de ceva timp. Ioana incepuse sa se ingrijoreze si mai tare. Erau singuri prin padure. Oare ea ii va mai gasi ?

– Suntem doar prieteni, dar ii iubesc foarte mult. Nu as vrea sa li se intample ceva. Sunt foarte dezorientata. Oare in ce parte au luat-o?
– Hai sa mergem spre locul unde te-am gasit pe tine. Poate sunt prin zona.

Ea se simtea atat de obosita. Tot trupul o durea si era din ce in ce mai speriata. Vantul incepu sa bata. Din ce in ce mai tare. Parca vroia sa o puna la pamant. Copacii dansau si parca vroiau sa ii vorbeasca, sa ii spuna cate lucruri ingrozitoare au vazut. Sa ii planga pe umar si sa ii spuna sa plece cat mai repede de acolo. Parca le auzea soaptele in ureche. Dupa lungi cautari ei zaresc doua siluete in zare, lanterna nu batea pana acolo. Dar incercara sa ii strige. Nimeni nu raspundea. Se auzeau numai suspine. Cand se apropiara mai mult Ioana il zari pe Sergiu. Izbucni in lacrimi si fugi spre el. Langa acesta, intins pe pamant si plin de sange statea Catalin.

– Ce s-a intamplat cu el?
– Ce s-a intamplat cu tine? Am fost foarte ingrijorati. Te cautam de ore intregi.
– Lasa-ma pe mine. O sa iti povestesc. Acum sunt bine. El ce a patit?
– In timp ce te cautam au inceput iarasi tipetele, vantul a inceput sa bata cu putere iar silueta aceea infioratoare nu ne dadea pace. Am crezut ca innebunesc. Mi-am intors capul pentru o secunda iar Catalin disparuse. Abia acum am reusit sa il gasesc. E lovit si inconstient. S-a trezit de cateva ori, a inceput sa delireze si a lesinat iar.
– Ok hai sa il luam si sa ne indreptam spre oras. Vom merge la spital si nu ne vom mai intoarce aici. Totul va fi bine.

Inainte sa ajunga la spital soarele deja le gadila trupurile. Catalin nu a avut decat o contuzie dar nu isi mai aminteste nimic din ce a patit. Habar nu are cum sau cine l-a lovit. Totusi nu mai e asa sceptic in ceea ce priveste un simplu mit. Sergiu isi mai aminteste cu infiorare ceea ce s-a intamplat. Iar Ioana, de fiecare data are un sentiment ciudat. Inca tremura, se agita, plange si incearca sa inteleaga ce s-a intamplat. Si inca mai mentine legatura cu Bogdan. Cat despre fata pierduta in adancurile padurii, o parte din ea este inca acolo. Inca tipa noaptea de durere, inca plange de disperare, suspinele ei inca se aud in departare, atingerea ei inca poate fi simtita prin intermediul vantului. Silueta ei inca bantuie printre copaci. Sarutul ei nu ajunge sa mai fie povestit.

Happy birthday

05/03/2009 7 comentarii

Azi e ziua blogului meu. A facut o luna de zile saracutu. A crescut. Are ochisori, se taraste.
Atat eu cat si el am mai invatat cate ceva in luna asta. Nu mai sunt atat de paralela cu blogosfera. El nu mai e o simpla pagina. Are sentimente si ganduri frumoase printre randuri. Nu mai e un simplu template gol ca la inceput. Posturile au aparut usor usor cat si cititorii si comentariile. A inceput sa faca parte din rutina mea zilnica. Am invatat sa ma exprim mai bine. Am inmuiat, amuzat, informat si poate enervat oameni. Am mai auzit o vorba buna. Stiu ca am un cerc micut de cititori, nici nu am cautat mai multi. Mi-ati acordat atentia voastra si va multumesc pentru asta.

Ca la orice zi aniversara sigur ca exista si un mic cadou. Am un nou header. Care imi place la nebunie. S-a oferit o prietena mai buna in ale photoshopului sa mi-l faca. Tin sa ii multumesc si ei pe aceasta cale. Stiu ca sunt greu de multumit si ca ti-ai pierdut mult timp pana m-am hotarat eu si nu am mai strambat din nas.

Acum e tarziu. Petrecerea s-a terminat. Pleoapele imi sunt grele. Ma bag in patutul meu sa visez.