Visare

https://voluptateaviselor.files.wordpress.com/2010/02/02-frou_frou-holding_out_for_a_hero-xxl.jpg

 

Ah cum danseaza copacii din fata geamului in bataia vantului. O lumina rosiatica acopera vazduhul. Cat de frumos si infricosator e in acelasi timp. Sunt intr-un film, decorul este pregatit dar nu imi gasesc scriptul. Tocmai am urmarit un happy ending dar oare cum va fi urmatoarea scena? Pe fundal se aude usor o melodie si totul se intampla atat de repede. Pasesc inainte si intind mana dar deodata totul dispare asa ca inchid ochii sa ma linistesc, am auzit ca ajuta. In schimb, cand deschid ochii sunt in mijlocul unei paduri fermecate. Pot zari cateva raze solare printre copaci iar in fata mea este un covor de frunze aramii. Inaintez in speranta ca voi gasi ceva real intr-o lume atat de ireala. Dar oare chiar vreau asta? Totul este atat de linistit, totul pare la locul lui, totul este … perfect. Copacii sunt inalti si voiosi desi isi pierd imbracamintea, frunzele au o forma bine definita lipsite de vreun defect, culoarea este potrivita, soarele patrunde printre crengi exact cat trebuie pentru a creea o lumina induiosatoare. In departare zaresc o poteca serpuita care pare ca duce spre un loc si mai grozav. Nu stiu daca ar trebui sa indraznesc. Dar daca nici aici, atunci unde? Cu pasi marunti merg alene pe poteca aceea. Deschid ochii bine si privesc in jurul meu. Ating fiecare scoarta de copac pentru a fi sigura ca nu este doar un truc al mintii mele. Privesc in urma si totul pare ca se ofileste in urma mea. O fi doar toamna sau sunt eu? Sau poate ca totul este mult mai frumos in fata ochilor mei, dar in spate totul este sumbru. Ridic privirea iar soarele pare a vrea sa dispara. Va fi un asfintit de neuitat, cu siguranta. Alerg. Alerg. Alerg. Se pare ca am ajuns la marginea padurii. Strang in brate un copac. Nu vreau sa ii dau drumu. Aici stiu ca sunt in siguranta, cel putin deocamdata. In fata este doar un deal si soarele. Oh, maretul soare. Vreau sa ii spun la revedere, sa il privesc in toata splendoarea lui, golas. Avansez cativa zeci de metri si ma asez in iarba. Ciudat. Aici totul este verde. Imi strang picioarele la piept si fac ochii mari. Ma simt atat de relaxata si in siguranta. Ma simt in cu totul alta lume. Soarele dispare usor usor in zare dar stiu ca inca ma vegheaza. Toata aceasta frumusete numai pentru un singur om? Ma las pe spate pentru a mai zabovi doar pentru un singur moment. Zaresc in stanga mea o floare. Micuta, gingasa si inocenta cu petalele albe ca zapada. Zambesc si o ating usor cu un deget pe o petala de-a ei fina ca matasea. Ea se apleaca in bataia vantului si imi sopteste ceva …Fericirea nu este o destinatie… Acum pot fi sigura ca visez. Ai vorbit cu mine? Nu existaƒ un moment…Sunt prea imbatata de mirificul peisaj. Cu siguranta suieratul vantului imi starneste imaginatia. Nu exista un punct al fericirii de atins… O lume atat de alambicata. Dar eu sunt aici. O simt. E doar un mod de a trai… Privesc floarea aceea atat de gingasa cum imi zambeste iar eu ii zambesc inapoi. Multumesc. Cu siguranta doar fericirea are loc aici. Regretele si durerea sunt sterse cu buretele. Ma ridic si inspir aerul curat. Fac o pirueta si imi continui drumul. Dar nu am in minte nici o destinatie, ma las purtata de vant. Ma bucur de ceea ce vad si simt. Rostesc in minte cuvintele pline de intelepciune ale gingasei mele. Ah, luna e deja sus pe cer si stelele si-au facut si ele aparitia. Stralucesc, pentru ca asta stiu sa faca cel mai bine, apoi iti spun povesti si stiu sa pastreze secrete. Sunt puternice dar asta nu inseamna ca nu sunt frumoase. Acum mai lipseste sa il gasesc pe Omul-De-Tinichea sau pe Fat-Frumos si cu siguranta voi stii ca fac parte dintr-un basm. Pot fi doar un personaj care crede ca este real. Dar cu toate acestea in jurul meu cine mai are nevoie de altceva? Totusi este tarziu iar eu sunt obosita. Radacina copacului din fata mea imi poate servi drept perna, iarba imi poate fi saltea iar gandurile imi vor tine de cald. Spre doar ca rasaritul sa imi mangaie chipul tot din acest loc magic.

O poveste (partea treia)

Cand am avut timp m-am apucat de scris, am continuat povestea din articolul precedent care a inceput de fapt de la leapsa de aici. Sper sa va placa. Chiar daca de data asta este ceva mai lung pentru ca nu am vrut sa segmentez in doua articole eu zic ca merita.

Baietii au ajuns la cort si abia atunci isi dadura seama ca prietena lor Ioana lipseste.

– Puteam sa jur ca este in spatele meu, zise Sergiu. Ce a patit oare? Cred ca este inspaimantata. Trebuie sa o cautam. Acum Catalin !
– Stii care sunt sansele sa o gasim nu? Daca s-a speriat si a fugit, pe vremea asta si in intunericul asta nu avem sanse. Totusi nu o abandonez. Hai sa ne intoarcem.

In acelasi timp Ioana era tot mai panicata.

– Nu e sigur sa raman aici. Cine e acolo? Te rog raspunde-mi.

Era complet confuza si nu stia in care parte sa o ia la goana. Vantul batea. Ea era uda toata. Vizibilitatea era complet scazuta. Totusi silueta aceea nu ii dadea pace. Se tot invartea in jurul ei. O vedea peste tot. Ioana a cazut in genunchi si a inceput sa planga de disperare.

– Te rog nu imi face rau. Te pot ajuta cu ceva? Te rog doar spune-mi. Seeeeergiuuuu !

Prietenii fetei incercau sa distinga ceva in zare. Sa o strige. Pierdusera directia si nu mai stiau unde sa se opreasca sau daca trebuie sa o ia in stanga sau in dreapta. In curand isi pierdura ratiunea si ei. Totusi continuara sa rataceasca in gol.
Ioana simtea ca nu mai are nici o putere. Se simtea total coplesita de situatie. Ii tremurau genunchi totusi in disperarea ei se ridica si incepu sa fuga. Crengile copacilor reusira sa o zgarie. Vedea cum sangele ii curge pe toata mana. Se impiedica si cazu. Acum era si murdara. Zgariata pe fata. Speriata de moarte. Tipa din adancul plamanilor. Dar nimeni nu parea sa o auda. Se ridica si isi continua drumul fugind vazand cu ochii. Mai arunca din cand in cand cate o privire in spate, mereu avea impresia ca cineva o urmareste. O secunda de neatentie si nu vazu copacul din fata ei. Se lovi din plin de el. Lovitura nu o lasa inconstienta insa pasarile care isi aveau cuibul in acel copac, speriate de impact, incepura sa zboare in directia ei. De data asta cazu la pamant. Era prea obosita sa se mai ridice, nu mai avea pic de vlaga. Inchise ochii si isi spune ca un minut va fi de ajuns si isi va reveni. Insa imediat isi pierdu constiinta.

Cand se trezi tot trupul o durea si se simtea obosita. Deschise ochii. Era in intuneric. Totusi era inauntrul unei case. La primul etaj al acesteia. In patul altcuiva si cu haine curate. Incerca sa se ridice dar cazu la loc. Ofta si incerca inca o data cu mai multa putere si determinare. Casa era veche si nu parea ca cineva sta acolo. Mobila era foarte veche, tapetul se dezlipise, erau panze de paianjen peste tot iar podeaua trosnea la fiecare pas. Majoritatea mobilei era acoperita de cearceafuri albe. Intra in panica si incerca sa isi dea seama unde e si cum a ajuns acolo. Nu isi mai amintea nimic. Lovitura in copac isi facu resimtita prezenta.

– Ah da. M-am lovit iar apoi cred ca am lesinat. Dar a cui e casa asta oare? Ma inspaimanta.

Iesi incet din camera totusi usa facu zgomot deoarece incepu sa scartaie. Scoase capul afara dar nu vedea mare lucru. Parea sa fie in capatul unui hol destul de lung. Pe de o parte si pe de alta erau alte camere. Toate usile erau inchise. Merse de-a lungul acelui hol. Usile scartaiau, podeaua trosnea si se astepta ca in orice secunda cineva va iesi dupa una din acele usi. Cand ajunge in capatul holului a observat scarile ce duc la parterul casei. Jos se vedea o lumina vaga insa casa parea fara viata. Nimic nu misca, doar peretii parca stateau sa vorbeasca, mobila plangea, podeaua urla. Puse piciorul drept pe prima treapta si deodata niste oameni isi faceau simtita prezenta afara. Nu ii putea vedea totusi vocile ajungeau la urechile ei. Se retrase si se ascunse dupa un dulap de pe acel hol. Usa casei se auzi. Aceasta de asemeni scartaia. Parea usa iadului. Vorbea si veghea casa. Acum nu mai era singura. Cineva era cu ea in acea casa a terorii. Era oare diavolul sau ingerul sau pazitor?

– O sa cobor pana jos cat de incet pot. O sa deschid usa si o sa fug mancand pamantul. Nimeni nu ma va prinde. Si in fond nu mai este mult pana cand soarele rasare. Voi vedea drumul mai bine si voi gasi o cale sa ajung in oras.

Se uita in jur pentru a gasi un obiect contondent pentru a fi mai sigura pe sine. Nu vede nimic. Deschide sertarul dulapului si gaseste o sticla de vin la fel de veche ca si casa. O deschide, bea o buna parte din el pentru a se imbarbata, pune dopul si se intrepta catre etajul inferior al casei. Fiecare treapta canta, vorbea, tipa, plangea in felul ei la fiecare pas facut. Ajunse jos. Fugi direct spre usa si isi lasa toata greutatea pe clanta. Dar totusi aceasta nu parea ca vroia ca Ioana sa paraseasca casa. Isi lua mainile de pe ea si incepu sa mearga in spate cu ochii atintiti inca la usa. Milioane de ganduri ii treceau prin minte in acel moment. Nu mai stia ce sa faca. In timp ce privirea ii era la usa in spatele ei inca erau scarile. Balustrada intra in spatele ei pentru a provoca o noua vanataie si a trezi durerea de prin restul corpului. Fara sa isi dea seama, ea scoase un sunet din cauza durerii si sperieturii. Atunci o voce dintr-o camera alaturata se auzi.

– Vad ca te-ai trezit. Ai dormit cam putin.

Ioana nu stia ce sa zica sau sa faca. Se ridica repede si urca scarile in graba. Se ascunse la etaj dupa dulapul de mai devreme, totusi era cu ochii in patru. Urmarea jocul umbrelor de la parter. Persoana de mai devreme parea sa avanseze si vocea se auzi iar.

– De ce esti speriata? Daca vroiam sa te ranesc nu crezi ca o puteam face mai devreme?

Ioana incepuse sa se gandeasca si purta o discutie cu subconstientul ei.

– Are dreptate. Nu m-a ranit, cel putin nu cred. La cat de rau ma doare corpul nu as stii sa zic sigur. Dar oare cine e?

Nici nu apuca sa isi termine gandurile si umbra era chiar in fata ei. Din ce in ce mai mare. Apoi niste ghete rupte si murdare. Isi ridica privirea si il vede. Un om foarte inalt, destul de solid, brunet cu cateva suvite deja albe si ochii verzi, tinand in mana o lumanare.

– Aici erai micuto. De ce ai fugit? Nu iti fac nici un rau.

Acesta ii intinde mana in timp ce ii privea ochii mari si inlacrimati.

– Vad ca ai gasit vinul. Vrei sa bem un pahar in bucatarie si sa vorbim? Poate imi povestesti ce cautai noaptea in padure ranita si inconstienta.

Ioana se uita la sticla si zambi. Intinde si ea mana si se ridica ajutata de omul misterios. Amandoi coborara jos si intrara in bucatarie. Ea se aseza jos iar el scoase doua pahare dintr-un dulap si se aseza in fata ei.

– Ma numesc Bogdan. Aceasta a fost casa mea, nu am mai fost de foarte mult timp aici si de aceea te rog sa scuzi dezordinea. Imi place sa ma plimb noaptea si asta seara am urcat pe munte. Te-am auzit tipand. Nu eram sigur daca voi gasi pe cineva deoarece se aud multe zgomote foarte ciudate noapte prin imprejurimile astea, dar am preferat sa arunc o privire. Te-am gasit plina de sange zacand in mizerie. Te-am adus aici si mi-am sunat sotia ca sa aduca niste haine curate. Ea te-a schimbat, nu trebuie sa iti faci griji in privinta asta. Camera in care erai este fosta camera a fiului meu. Vreau doar sa intelegi ca nu iti vreau raul. Vreau sa te ajut. Acum imi spui cum ai ajuns acolo?
– Eu sunt Ioana, eram cu prietenii mei intr-o mica excursie aici. Am auzit si noi niste tipete si am iesit din cort sa vedem ce s-a intamplat. In zona din care acestea s-au auzit nu era nimeni totusi am zarit o silueta si m-am speriat foarte tare si am incremenit, asa am ramas in urma si nu mi-am mai gasit prietenii. Am inceput sa fug si din neatentie m-am lovit de un copac si am lesinat. De atunci incolo dumneavoastra stiti.
– Nu stiu cum ati indraznit sa veniti aici. Multi se feresc.
– Din cauza mitului fetei aceleia?
– Oarecum, zise acesta razand. Exista multe versiuni ale acelui mit. Adevarul e ca nimeni nu stie sigur ce s-a intamplat. Oricum cea mai apropiata versiune de adevar este aceasta.
Fata aceea a fugit intr-o noapte in aceasta padure pentru ca era singurul loc unde se simtea linistita si in siguranta. Se certase cu logodnicul ei in acea seara si vroia sa fie singura. Din cate am inteles el a plecat sa o caute, dar nu a mai gasit-o. Nu s-au gasit haine sau alte obiecte apartinandu-i si in nici un caz nu i s-a gasit cadavrul. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu ea, cert este ca de atunci a disparut. Tot de atunci au inceput intamplarile ciudate. Noapte de noapte se aud tipete. Noapte de noapte poti vedea umbra cuiva care se plimba pe aici. Cred ca este vorba de aceeasi silueta pe care tu ai vazut-o. Si aceleasi tipete pe care tu si prietenii tai le-ati auzit. Multi i-au auzit tipatul de durere, multi i-au auzit suspinele, multi spun ca vantul este atingerea ei si unii spun ca i-au simtit sarutul otravitor. As tinde sa cred ca ea traieste aici dar intamplarea a avut loc acum multi ani cand eu eram inca copil, imi e foarte greu sa cred ca inca traieste. Oricum ar fi, o parte din ea este inca in padurea asta. Si in nici un caz nu vrea sa ii fie linistea deranjata asa ca incearca sa mentina pe toata lumea departe prin zgomote si intamplari ciudate.
– Foarte ciudat. Desi am crezut ca este doar o simpla poveste, m-a zguduit pana in adancurile fiintei mele cand am auzit-o prima data. A fost cineva vreodata ranit?
– Locuitorii din orasul apropiat nu. Dar nu stiu ce sa zic despre turisti. Adevarul este ca s-a gasit destul sange prin padure. Oamenii spun ca se hraneste cu sange precum vampirii. Dar sunt numai niste povesti.
– Mi s-a facut pielea de gaina. Este cu adevarat inspaimantator ce se intampla aici. Acum inteleg de ce nu mai veniti aici. Oricum vreau sa va multumesc ca ati avut grija de mine, v-ati asumat un risc. Totusi aveti idee cum imi voi gasi prietenii?
– Nici o problema, imi place sa ajut oamenii. Cat despre prietenii tai, cel mai intelept ar fi sa asteptam sa rasara soarele si sa coboram de pe munte sa ne indreptam spre oras. Iar daca nu ii gasim acolo ma pot intoarce eu sa ma uit prin padure.
– Nu vreau sa ii las sa astepte. Cred ca ma cauta innebuniti. Va rog, nu putem merge acum sa ii cautam?
– Daca nu ai probleme cu inima si chiar vrei asta cu adevarat imi iau haina, caut lanterna si mergem.
– Da, chiar vreau asta.

Se imbracara amandoi gros. Barbatul apuca lanterna de pe masa din hol. Deschise usa de la intrare si plecara amandoi in adancurile padurii. Ioana isi tot striga prietenii. Totul parea pustiu iar linistea se instalase. Totul parea deja la fel si totusi diferit. Intr-un final fata zari cortul lor, insa el era gol. Toate lucrurile erau ravasite si o bere era scapata pe jos. Dar pamantul era uscat. Ei plecasera deja de ceva timp. Ioana incepuse sa se ingrijoreze si mai tare. Erau singuri prin padure. Oare ea ii va mai gasi ?

– Suntem doar prieteni, dar ii iubesc foarte mult. Nu as vrea sa li se intample ceva. Sunt foarte dezorientata. Oare in ce parte au luat-o?
– Hai sa mergem spre locul unde te-am gasit pe tine. Poate sunt prin zona.

Ea se simtea atat de obosita. Tot trupul o durea si era din ce in ce mai speriata. Vantul incepu sa bata. Din ce in ce mai tare. Parca vroia sa o puna la pamant. Copacii dansau si parca vroiau sa ii vorbeasca, sa ii spuna cate lucruri ingrozitoare au vazut. Sa ii planga pe umar si sa ii spuna sa plece cat mai repede de acolo. Parca le auzea soaptele in ureche. Dupa lungi cautari ei zaresc doua siluete in zare, lanterna nu batea pana acolo. Dar incercara sa ii strige. Nimeni nu raspundea. Se auzeau numai suspine. Cand se apropiara mai mult Ioana il zari pe Sergiu. Izbucni in lacrimi si fugi spre el. Langa acesta, intins pe pamant si plin de sange statea Catalin.

– Ce s-a intamplat cu el?
– Ce s-a intamplat cu tine? Am fost foarte ingrijorati. Te cautam de ore intregi.
– Lasa-ma pe mine. O sa iti povestesc. Acum sunt bine. El ce a patit?
– In timp ce te cautam au inceput iarasi tipetele, vantul a inceput sa bata cu putere iar silueta aceea infioratoare nu ne dadea pace. Am crezut ca innebunesc. Mi-am intors capul pentru o secunda iar Catalin disparuse. Abia acum am reusit sa il gasesc. E lovit si inconstient. S-a trezit de cateva ori, a inceput sa delireze si a lesinat iar.
– Ok hai sa il luam si sa ne indreptam spre oras. Vom merge la spital si nu ne vom mai intoarce aici. Totul va fi bine.

Inainte sa ajunga la spital soarele deja le gadila trupurile. Catalin nu a avut decat o contuzie dar nu isi mai aminteste nimic din ce a patit. Habar nu are cum sau cine l-a lovit. Totusi nu mai e asa sceptic in ceea ce priveste un simplu mit. Sergiu isi mai aminteste cu infiorare ceea ce s-a intamplat. Iar Ioana, de fiecare data are un sentiment ciudat. Inca tremura, se agita, plange si incearca sa inteleaga ce s-a intamplat. Si inca mai mentine legatura cu Bogdan. Cat despre fata pierduta in adancurile padurii, o parte din ea este inca acolo. Inca tipa noaptea de durere, inca plange de disperare, suspinele ei inca se aud in departare, atingerea ei inca poate fi simtita prin intermediul vantului. Silueta ei inca bantuie printre copaci. Sarutul ei nu ajunge sa mai fie povestit.

O poveste (continuare)

Un bloc. Un etaj. Un apartament. Un dormitor. O lumina de la monitorul unui calculator. O melodie. Afara e seara. Eu stau cu o tigara in mana si imi pun imaginatia la incercare. Mi-am promis ca voi continua povestea din articolul precedent. Asa ca sa ii dam drumul.

Dar dimineata parea sa fie atat de departe, nici macar un ochi din cei sase nu era inchis. Stateau si ascultau. Se auzeau zgomote de afara, parca vedeau si niste umbre. Se consolau cu gandul ca pot fi copacii in bataia vantului.

– Sergiu mi-e frica. Strange-ma in brate.
– Nu fi copil mai fato. Ma duc afara sa vad ce se intampla.

Era intuneric bezna. In departare se auzeau voci. Copacii parca dansau pe melodia vantului. Lanterna nu lumina mult si nu se putea intelege mai nimic din ce era in jurul lor.

– Nu cred ca suntem singuri. Aud niste turisti, zice Sergiu.

Ioana scoase capul afara iar ochii i se umplura de lacrimi.
– Imi e frica. Esti sigur ca sunt turisti?
– Nu Ioana, sunt sigur ca spiritul fetei a venit dupa noi.
– Sa stii ca nu esti amuzant.
– Nu mai avem ce face la ora asta. Hai sa dormim si vom discuta cu ei de dimineata.

Au intrat in cort si au incercat din nou sa adoarma. Iarasi incepeau sa se auda zgomote. Dar acum nu era decat sunetul stropilor de ploaie lovindu-se de cort.

– Proasta zi ne-am ales sa venim aici, zise Catalin. Ploaia asta a stricat tot dupa ce ca este racoare. Unde e berea ma Sergiu?
– Lada frigorifica a ramas afara, am uitat de ea.
– Bine, hai lasa ca ma duc singur sa imi iau.

Ioana se trezi si se uita nedumerita in jur.
– Unde e dragul meu vecin?
– S-a dus dupa ber…

Se auzi un tipat. Atat de tare si de strident. Totusi se auzi din departare. Parea o voce de fata. Inima le batea cu putere amandurora. Au iesit afara sa vada ce se intampla. Bateriile lanternei se terminasera. Ploua, vantul batea si era intuneric. Totusi se vedea silueta cuiva care se indrepta spre ei. Prietenii au strigat in cor:

– Catalin, tu esti?

Totusi era liniste. Silueta avansa. Nu puteau distinge nimic altceva. Se auzi un zgomot ca si cum cineva a calcat pe o crenga in directia opusa. Se intoarsera si il zarira pe Catalin.

– Ce faceti aici? Nu vedeti ca ploua? V-a apucat romantismul?

Cei doi au ramas profund uluiti si dezorientati. Cand au intors capul in cautarea siluetei misterioase totul parea pustiu. Dar ei stiau ca au vazut ceva. Au incercat sa ii spuna lui Catalin dar acesta i-a luat in ras. Totusi cine tipase? Au incercat sa se uite prin imprejurimi. Initial au crezut ca ceilalti turisti au patit ceva. Asa ca au incercat sa avanseze pentru a vedea daca pot fi de ajutor. Insa cand au ajuns in zona unde acestia ar trebui sa fie nu era nimic. Nimic nu parea sa fie deranjat. Nici un cort. Nici un foc de tabara. Nu erau nici macar ambalaje aruncate.

– Vezi Sergiu? Eram sigura ca nu erau turisti.
– Atunci erau in trecere. Stiu ca am auzit voci. Si nu sunt nebun.
– Si cum explici tipatul de mai devreme daca acestia erau doar in trecere?
– Si tu ce vrei sa zici? Ca padurea e bantuita?
– Eu cred ca neuronii vostri au plecat la bantuit, zise Catalin. Poate era un lup si nu ati auzit voi bine. Eu ma duc in cort sa ma usuc.

Asa ca au pornit cu toti. Totusi la primul pas facut Ioana simti un fior pe sira spinarii. Ofta si mai arunca o singura privire in urma. Zari iar silueta. Ramasese complet perplexa. Nu ii veni sa creada si ramase impietrita. Totusi reusi sa isi revina si incerca sa isi strige prietenii. Acestia deja ajunsesera cel mai probabil la cort. Ea nu mai era in raza lor. Era singura in mijlocul padurii speriata de moarte. Ridica mana si privi la inelul de pe mana ei.

– Nu vreau sa ajung ca fata din poveste. Nu vreau sa fiu un simplu inel pe o mana moarta. Ok, trebuie doar sa fiu calma si sa ma orientez. Baietii vor veni dupa mine, stiu asta.

Va urma…:)

O poveste

Acum doua zile am zambit cand am vazut prima data aceasta leapsa pe blogul lui hime si m-am bucurat ca am scapat. In schimb am omis faptul ca domnul alexxutzu nu ma uita si are grija ca leapsa sa ajunga si pe la mine. Foarte dragut din partea lui. Multumesc pentru leapsa Alex.
Acum sa vedem in ce consta leapsa. Trebuie sa compun o povestioara care sa contina urmatoarele cuvinte: spirite , fantastic , tacere , noapte , suspin , lumanari, voci , mana moarta , ochi rosii , inima , licantropie.
O povestioara scrisa tarziu in noapte. Sper sa va placa. Nu am mare talent. 😀

Era vara. Un grup de prieteni au hotarat sa plece impreuna intr-o excursie pe munte. Si-au instalat corturile si au facut un foc de tabara. Au glumit, au ras, au baut. Cand deja se lasase noaptea s-au asezat in jurul focului pentru a manca nalbe si a spune povesti de domeniul fantasticului. Tacerea s-a lasat iar Sergiu a inceput…

“Exista un mit potrivit caruia acum cativa ani o fata a fost ucisa in aceasta padure. Se zice ca a fugit noaptea de acasa si a vrut sa se refugieze aici. A fugit pana in adancul padurii dar la un moment dat a inceput sa auda zgomote ciudate..”

Ioana il intrerupe.
– Sergiu termina, ma sperii. Nu auzi cum fosnesc frunzele?
– Draga mea, stai linistita. Te voi apara eu impotriva spiritelor. Acum lasa-ma sa termin.

“Inima a inceput sa ii bata cu putere. Se ratacise, nu mai stia de unde a venit si pe unde sa plece. La un moment dat a auzit suspinele unui copil care parea ca plange. A incercat sa il strige.

– E cineva aici? Nu iti face griji micutule, te voi gasi. Vom iesi amandoi de aici. Doar spune-mi unde esti. Alo? Ma auzi?

Liniste totala. S-a invartit prin imprejurimi in cautarea copilului. Nu vedea pe nimeni. Dar vocile nu au intarziat sa apara. Din ce in ce mai multe. Cereau ajutor. O strigau. Ea simti ca innebuneste. Isi dori sa plece cat mai repede de acolo. O voce in stanga, un tipat in dreapta. O lua la goana. Alerga pe cat de repede putea. Ochii ii erau rosii de la plans. Simti cum un fior o inconjoara si avea impresia ca fuge cu viteza luminii, nu mai intelegea nimic in jurul ei, nu mai vedea, nu mai auzea. Cel mai probabil suferea de licantropie. In disperarea ei zari niste lumini, pareau ca erau iscate de niste lumanari. Crezu ca este salvata. Era un simplu miraj. La capatul drumului era o prapastie in care ea cazu. Nu se stie daca a murit din cauza impactului sau doar a lesinat si lupii au mancat-o de vie. Nu s-a gasit decat mana ei moarta pe care era inelul de logodna…”

– Ce ziceti prieteni? Credeti ca este adevarat?
– Sergiu, tremur toata. Tu chiar vrei sa nu dormim la noapte, replica Ioana.

In schimb Catalin era cu zambetul pe buze.
– Aiureli. O simpla poveste de adormit copii. Voi fetelor sunteti mult prea sensibile.

Se auzi un fosnet printre copaci. Erau confuzi si nu mai faceau diferenta dintre realitate si poveste. S-au bagat repede in cort si au incercat sa adoarma sperand ca maine dimineata sa fie totul ok.

Si ca o fata buna ce sunt eu trebuie sa dau leapsa mai departe nu-i asa? Asadar cei din blogrollul meu in afara de cei ce au deja leapsa sunt rugati sa o preia. Fara scuze. Nu scapati.