Arhiva

Posts Tagged ‘poveste’

Eu si tu

08/07/2011 4 comentarii

Ti-a placut aseara? Ti-a placut cum nestiind te cautam printre strazi? Ti-a placut cum tresaream la aparitia oricarei umbre? Ti-a placut cat de confuza eram? Am ajuns in fata portii tale fara vointa mea, fara determinare, fara cunostinta de cauza. Am mers pe poteca aceea pavata pana in fata usii tale care era larg deschisa,  de parca stiai ca o sa vin. Casa era cuprinsa de o lumina calda, difuza. Umbrele se jucau de-a lungul peretilor in functie de cum palpaiau lumanarile care erau rasfirate prin toate camerele. De nicaieri ai aparut in fata usii, mi-ai zambit si mi-ai intins mana. Ochii iti straluceau in timp ce ma priveai, expresia fetei tale facea cat o mie de cuvinte. Te cunosteam, dar parca nu.

Precum o copila curioasa te-am lasat sa imi cuprinzi mana, te-am lasat sa ma inviti inauntru, am inspectat si retinut fiecare detaliu al camerei. M-ai condus pana la canapea si fara cuvinte mi-ai spus sa ma asez. Cumva amandoi stiam ce trebuie sa facem fara sa ne vorbim. Nici macar nu iti stiam vocea, parca tanjeam dupa ea. Parca vroiam sa formam un cliseu si sa imi soptesti nimicuri dulci. Dar noi nu eram un cliseu, nici pe departe. Aveam ceva special al nostru, simteam eu asta. Noi ne cautam unul pe celalalt in intuneric, noi nu lasam cuvintele simple sa ne incurce, noi nu ne lasam condusi de val, noi ne lasam condusi de…noi. Am spus noi? Vroiam sa spun eu si tu. Noi nu eram noi. Eu si tu eram independenti dar totusi atat de dependenti.

Ai aparut cu doua pahare si cu vinul meu preferat. Nu imi aminteam sa iti fi mentionat asta. Nu imi aminteam sa iti fi mentionat nimic. Nu imi aminteam de tine, dar stiam ca am mai fost aici. In locul asta, in timpul asta. Eu si tu. Ai turnat in pahare si ai asteptat sa ridic paharul ca sa putem ciocni. Dupa cateva ore stiu doar ca simteam o usoara, dulce ameteala. Stiu ca dansam in mijlocul casei, lipiti unul de altu, pe jumatate goi. Stiu ca de data asta lasam muzica sa ne conduca. Muzica care mi-a mangaiat urechea toata seara, muzica aia linistitoare care parea ca vine de departe, numai pentru noi. Stiu ca in toiul noptii m-am tarat pana sub asternuturile tale fara pic de constinta.

Imi amintesc ca atunci cand soarele a explodat in camera, atunci cand el a urcat usor-usor in pat pana sub genele mele, atunci cand camera s-a umplut de viata si a incetat sa mai fie pierduta in intuneric, atunci tu erai inca langa mine. Atunci noi am iesit de sub anonimat.

 

Text: My imagination.
Poza: Nikon Coolpix L120.

Anunțuri

Hey baby don’t you worry


Hey baby don’t you worry, even though the road is rocky I’ll be coming home to you again…

Era doar o dimineata obisnuita. Soarele incerca putin cate putin sa invadeze casa. El isi stia limitele dar in fiecare dimineata incerca sa le incalce. Incepea dintr-un colt al casei si se oprea la usa ei. Incerca sa o trezeasca desi stia ca nu ii este permis. Dar in acelasi timp stia ca ea va veni in bucatarie ca sa isi puna ibricul pe foc pentru ceaiul ei de zmeura si muguri de trandafir ca mai apoi sa se aseze pe marginea geamului tinand canuta ei maro in mana privindu-l in toata splendoarea lui.

Pentru ca ritualul ei de dimineata sa fie complet isi apuca laptopul si se aseza in scaunul ei impletit din nuiele decorat cu doua perne verzi. In timp ce isi citea mailurile isi aduse aminte de vechiul mod de a coresponda. Desi trebuia sa iasa din casa si sa coboare scarile pentru a-si primi scrisorile ii lipsea bucuria simtita la vederea plicului alb, placerea simtita atunci cand rupea plicul in graba de a citi foita ce se ascundea inauntru, misterul din spatele cuvintelor admiratorul tau secret.

Ii lipseau chiar si biletele care nu se gaseau in cutia de scrisori ci alaturi de ea, pe perna, atunci cand se trezea dimineata. Pe ele era mereu scris acelasi lucru si totusi niciodata nu putea spune ca nu o fac sa se simta la fel de bine. Era mereu o foaie galbena indoita pe care era scris cu negru ~Thank you…for loving me.

Acum, un an mai tarziu, in scaunul ei impletit din dreptul geamului, napadita de amintiri si ganduri zareste pe ecran ceva cunoscut. Adresa expeditorului. Zambeste multumita si isi deschise scrisoarea electronica. Inauntru erau cateva randuri de la vechiul ei scriitor. Ii lipseau scrisul lui de mana, grija cu care hartia a fost impaturita, atingerea ei si mirosul dar trebuia sa se multumeasca cu ce are.

In sfarsit s-a intamplat. Am terminat cu tot ce ma lega de locul asta. Ma intorc acasa. Ti-am promis ca ma voi intoarce. Totul o sa fie in ordine, o sa vezi. Te voi lasa sa ma pleznesti daca asta te va face sa te simti mai bine. O sa vin si o sa putem sta pe banca noastra si vom privi lacul… O sa fiu acolo si ne vom iubi asa cum numai noi stim sa o facem.

Ei doi

23/01/2010 1 comentariu

El statea pe scaunul din coltul camerei, cu o tigara in mana si o privea cu coada ochiului. Ea se fataia prin camera in rochita ei rosie, scurta si vaporoasa. Nu ii statea stransa pe corp dar in lumina care intra pe micutul geam, i se intrezarea silueta. Se uita la talia ei de viespe de unde o apuca cateodata si o ridica in aer atunci cand ea vroia sa zboare. Mainile ei micute si fine. Cu mainile acelea se agata de gatul lui si se uita in ochii lui albastri. Buzele ei care pana nu demult il sarutau in fiecare secunda a fiecarei zile. Ochii ei caprui, care sclipeau de fericire de fiecare data cand era in preajma lui, acum lacrimeaza. Nimeni nu zice nimic. Tacerea domina incaperea si nici macar vantul nu isi mai facea loc printre perdele.

Si acum imi amintesc ziua in care am cunoscut-o. Era o seara de vara si ploua mai puternic ca niciodata. Era uda din cap pana in picioare dar nu se grabea niciunde. Mergea alene prin ploaie. Culmea era ca zambea. Eu cu Bogdan eram in masina si o priveam cum se indreapta spre noi. Se urca in spate si saluta. Se uita la mine si zambeste. De atunci i-am observat scanteia aceea din ochi. Ochii aceia care reflectau inocenta si perversitate in acelasi timp. Cine ar fi crezut ca tocmai noi doi vom ajunge impreuna? Cine ar fi crezut ca apoi tocmai eu voi ajunge sa te ranesc?

Iesind din starea lui de visare observa cum ea isi strange toate lucrusoarele care pareau ca fac parte din decorul obisnuit si care nu vor pleca niciodata de la locul lor. Nu era imaginea pe care vroia sa o vada asa ca isi face curaj si rupe tacerea.

– Nu ai de gand sa spui nimic? Pleci pur si simplu?
– Nu cred ca e ceva de spus in situatia asta. Cred ca este evident ce trebuie sa facem.
– Nu crezi ca am putea…
– Nu, nu cred. Tu ai luat o decizie iar eu am luat-o pe a mea.

Cu doar o seara in urma se cocoloseau cu iubire. Fiecare clipa era plina de atata pasiune incat puteai crede ca lumea se sfarseste in cateva secunde. Erau in lumea lor si era bine. Erau copii, erau adulti, erau in celalalt capat al lumii. Erau oriunde vroiau sa fie. Totul incepea cu un contact vizual si un zambet. De acolo inainte fiecare seara era un mister. Un vis. Nu ai fi putut crede ca se va intampla ceva gresit. S-au jucat in pat, acolo unde totul incepea. Se gadilau si se tachinau asupra posesiei paturii. Ajungeau sa se alerge prin camera aceea micuta iar in final ajungeau amandoi pe podea razand in hohote. Apoi in miezul noptii intrau in bucatarie si isi pregateau de mancare. Erau in propriul lor restaurant. Iar fiecare dintre ei era criticul celuilalt. Se asezau la masuta aceea atat de mica din mijlocul camerei si se hraneau unul pe celalalt. Apoi printre rasete, mangaieri si saruturi se tarau pana in pat. Jocul incepea iar, pana cand adormeau imbratisati. Iar acum, pare ca nimic nu a existat. Toata iubirea a disparut iar pasiunea a fost transmisa in ura. Ea acum era in fata usii cu un rucsac plin de amintiri. El era deja in picioare in mijlocul camerei si o privea pentru ca stia ca asta va fi ultima data cand o va mai vedea.

– Stii ceva? Meriti pe cineva care sa te iubeasca. Cineva care sa te stranga in brate de cate ori ai nevoie. Cineva care te va trezi cu saruturi. Cineva care va fi langa tine de cate ori vei avea nevoie. Cineva care iti va intelege tacerea si iti va pretui fiecare cuvant. Cineva care iti va face declaratii de dragoste si va da tot ce e mai bun din el pentru tine. Imi pare rau Irina, desi stiu ca acum nu mai conteaza. Ea zambi cu ochii inlacrimati si inchise usa. Mai privi o data in urma si cobora scarile. Ramase cu o farama de speranta in suflet desi stia in adancul ei ca nu merita. Stia ca de acum inainte nimic nu va mai fi usor si ca pasiunea din ochii ei si iubirea fata de tot ce o inconjoara s-a stins.

O poveste (partea treia)

17/03/2009 4 comentarii

Cand am avut timp m-am apucat de scris, am continuat povestea din articolul precedent care a inceput de fapt de la leapsa de aici. Sper sa va placa. Chiar daca de data asta este ceva mai lung pentru ca nu am vrut sa segmentez in doua articole eu zic ca merita.

Baietii au ajuns la cort si abia atunci isi dadura seama ca prietena lor Ioana lipseste.

– Puteam sa jur ca este in spatele meu, zise Sergiu. Ce a patit oare? Cred ca este inspaimantata. Trebuie sa o cautam. Acum Catalin !
– Stii care sunt sansele sa o gasim nu? Daca s-a speriat si a fugit, pe vremea asta si in intunericul asta nu avem sanse. Totusi nu o abandonez. Hai sa ne intoarcem.

In acelasi timp Ioana era tot mai panicata.

– Nu e sigur sa raman aici. Cine e acolo? Te rog raspunde-mi.

Era complet confuza si nu stia in care parte sa o ia la goana. Vantul batea. Ea era uda toata. Vizibilitatea era complet scazuta. Totusi silueta aceea nu ii dadea pace. Se tot invartea in jurul ei. O vedea peste tot. Ioana a cazut in genunchi si a inceput sa planga de disperare.

– Te rog nu imi face rau. Te pot ajuta cu ceva? Te rog doar spune-mi. Seeeeergiuuuu !

Prietenii fetei incercau sa distinga ceva in zare. Sa o strige. Pierdusera directia si nu mai stiau unde sa se opreasca sau daca trebuie sa o ia in stanga sau in dreapta. In curand isi pierdura ratiunea si ei. Totusi continuara sa rataceasca in gol.
Ioana simtea ca nu mai are nici o putere. Se simtea total coplesita de situatie. Ii tremurau genunchi totusi in disperarea ei se ridica si incepu sa fuga. Crengile copacilor reusira sa o zgarie. Vedea cum sangele ii curge pe toata mana. Se impiedica si cazu. Acum era si murdara. Zgariata pe fata. Speriata de moarte. Tipa din adancul plamanilor. Dar nimeni nu parea sa o auda. Se ridica si isi continua drumul fugind vazand cu ochii. Mai arunca din cand in cand cate o privire in spate, mereu avea impresia ca cineva o urmareste. O secunda de neatentie si nu vazu copacul din fata ei. Se lovi din plin de el. Lovitura nu o lasa inconstienta insa pasarile care isi aveau cuibul in acel copac, speriate de impact, incepura sa zboare in directia ei. De data asta cazu la pamant. Era prea obosita sa se mai ridice, nu mai avea pic de vlaga. Inchise ochii si isi spune ca un minut va fi de ajuns si isi va reveni. Insa imediat isi pierdu constiinta.

Cand se trezi tot trupul o durea si se simtea obosita. Deschise ochii. Era in intuneric. Totusi era inauntrul unei case. La primul etaj al acesteia. In patul altcuiva si cu haine curate. Incerca sa se ridice dar cazu la loc. Ofta si incerca inca o data cu mai multa putere si determinare. Casa era veche si nu parea ca cineva sta acolo. Mobila era foarte veche, tapetul se dezlipise, erau panze de paianjen peste tot iar podeaua trosnea la fiecare pas. Majoritatea mobilei era acoperita de cearceafuri albe. Intra in panica si incerca sa isi dea seama unde e si cum a ajuns acolo. Nu isi mai amintea nimic. Lovitura in copac isi facu resimtita prezenta.

– Ah da. M-am lovit iar apoi cred ca am lesinat. Dar a cui e casa asta oare? Ma inspaimanta.

Iesi incet din camera totusi usa facu zgomot deoarece incepu sa scartaie. Scoase capul afara dar nu vedea mare lucru. Parea sa fie in capatul unui hol destul de lung. Pe de o parte si pe de alta erau alte camere. Toate usile erau inchise. Merse de-a lungul acelui hol. Usile scartaiau, podeaua trosnea si se astepta ca in orice secunda cineva va iesi dupa una din acele usi. Cand ajunge in capatul holului a observat scarile ce duc la parterul casei. Jos se vedea o lumina vaga insa casa parea fara viata. Nimic nu misca, doar peretii parca stateau sa vorbeasca, mobila plangea, podeaua urla. Puse piciorul drept pe prima treapta si deodata niste oameni isi faceau simtita prezenta afara. Nu ii putea vedea totusi vocile ajungeau la urechile ei. Se retrase si se ascunse dupa un dulap de pe acel hol. Usa casei se auzi. Aceasta de asemeni scartaia. Parea usa iadului. Vorbea si veghea casa. Acum nu mai era singura. Cineva era cu ea in acea casa a terorii. Era oare diavolul sau ingerul sau pazitor?

– O sa cobor pana jos cat de incet pot. O sa deschid usa si o sa fug mancand pamantul. Nimeni nu ma va prinde. Si in fond nu mai este mult pana cand soarele rasare. Voi vedea drumul mai bine si voi gasi o cale sa ajung in oras.

Se uita in jur pentru a gasi un obiect contondent pentru a fi mai sigura pe sine. Nu vede nimic. Deschide sertarul dulapului si gaseste o sticla de vin la fel de veche ca si casa. O deschide, bea o buna parte din el pentru a se imbarbata, pune dopul si se intrepta catre etajul inferior al casei. Fiecare treapta canta, vorbea, tipa, plangea in felul ei la fiecare pas facut. Ajunse jos. Fugi direct spre usa si isi lasa toata greutatea pe clanta. Dar totusi aceasta nu parea ca vroia ca Ioana sa paraseasca casa. Isi lua mainile de pe ea si incepu sa mearga in spate cu ochii atintiti inca la usa. Milioane de ganduri ii treceau prin minte in acel moment. Nu mai stia ce sa faca. In timp ce privirea ii era la usa in spatele ei inca erau scarile. Balustrada intra in spatele ei pentru a provoca o noua vanataie si a trezi durerea de prin restul corpului. Fara sa isi dea seama, ea scoase un sunet din cauza durerii si sperieturii. Atunci o voce dintr-o camera alaturata se auzi.

– Vad ca te-ai trezit. Ai dormit cam putin.

Ioana nu stia ce sa zica sau sa faca. Se ridica repede si urca scarile in graba. Se ascunse la etaj dupa dulapul de mai devreme, totusi era cu ochii in patru. Urmarea jocul umbrelor de la parter. Persoana de mai devreme parea sa avanseze si vocea se auzi iar.

– De ce esti speriata? Daca vroiam sa te ranesc nu crezi ca o puteam face mai devreme?

Ioana incepuse sa se gandeasca si purta o discutie cu subconstientul ei.

– Are dreptate. Nu m-a ranit, cel putin nu cred. La cat de rau ma doare corpul nu as stii sa zic sigur. Dar oare cine e?

Nici nu apuca sa isi termine gandurile si umbra era chiar in fata ei. Din ce in ce mai mare. Apoi niste ghete rupte si murdare. Isi ridica privirea si il vede. Un om foarte inalt, destul de solid, brunet cu cateva suvite deja albe si ochii verzi, tinand in mana o lumanare.

– Aici erai micuto. De ce ai fugit? Nu iti fac nici un rau.

Acesta ii intinde mana in timp ce ii privea ochii mari si inlacrimati.

– Vad ca ai gasit vinul. Vrei sa bem un pahar in bucatarie si sa vorbim? Poate imi povestesti ce cautai noaptea in padure ranita si inconstienta.

Ioana se uita la sticla si zambi. Intinde si ea mana si se ridica ajutata de omul misterios. Amandoi coborara jos si intrara in bucatarie. Ea se aseza jos iar el scoase doua pahare dintr-un dulap si se aseza in fata ei.

– Ma numesc Bogdan. Aceasta a fost casa mea, nu am mai fost de foarte mult timp aici si de aceea te rog sa scuzi dezordinea. Imi place sa ma plimb noaptea si asta seara am urcat pe munte. Te-am auzit tipand. Nu eram sigur daca voi gasi pe cineva deoarece se aud multe zgomote foarte ciudate noapte prin imprejurimile astea, dar am preferat sa arunc o privire. Te-am gasit plina de sange zacand in mizerie. Te-am adus aici si mi-am sunat sotia ca sa aduca niste haine curate. Ea te-a schimbat, nu trebuie sa iti faci griji in privinta asta. Camera in care erai este fosta camera a fiului meu. Vreau doar sa intelegi ca nu iti vreau raul. Vreau sa te ajut. Acum imi spui cum ai ajuns acolo?
– Eu sunt Ioana, eram cu prietenii mei intr-o mica excursie aici. Am auzit si noi niste tipete si am iesit din cort sa vedem ce s-a intamplat. In zona din care acestea s-au auzit nu era nimeni totusi am zarit o silueta si m-am speriat foarte tare si am incremenit, asa am ramas in urma si nu mi-am mai gasit prietenii. Am inceput sa fug si din neatentie m-am lovit de un copac si am lesinat. De atunci incolo dumneavoastra stiti.
– Nu stiu cum ati indraznit sa veniti aici. Multi se feresc.
– Din cauza mitului fetei aceleia?
– Oarecum, zise acesta razand. Exista multe versiuni ale acelui mit. Adevarul e ca nimeni nu stie sigur ce s-a intamplat. Oricum cea mai apropiata versiune de adevar este aceasta.
Fata aceea a fugit intr-o noapte in aceasta padure pentru ca era singurul loc unde se simtea linistita si in siguranta. Se certase cu logodnicul ei in acea seara si vroia sa fie singura. Din cate am inteles el a plecat sa o caute, dar nu a mai gasit-o. Nu s-au gasit haine sau alte obiecte apartinandu-i si in nici un caz nu i s-a gasit cadavrul. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu ea, cert este ca de atunci a disparut. Tot de atunci au inceput intamplarile ciudate. Noapte de noapte se aud tipete. Noapte de noapte poti vedea umbra cuiva care se plimba pe aici. Cred ca este vorba de aceeasi silueta pe care tu ai vazut-o. Si aceleasi tipete pe care tu si prietenii tai le-ati auzit. Multi i-au auzit tipatul de durere, multi i-au auzit suspinele, multi spun ca vantul este atingerea ei si unii spun ca i-au simtit sarutul otravitor. As tinde sa cred ca ea traieste aici dar intamplarea a avut loc acum multi ani cand eu eram inca copil, imi e foarte greu sa cred ca inca traieste. Oricum ar fi, o parte din ea este inca in padurea asta. Si in nici un caz nu vrea sa ii fie linistea deranjata asa ca incearca sa mentina pe toata lumea departe prin zgomote si intamplari ciudate.
– Foarte ciudat. Desi am crezut ca este doar o simpla poveste, m-a zguduit pana in adancurile fiintei mele cand am auzit-o prima data. A fost cineva vreodata ranit?
– Locuitorii din orasul apropiat nu. Dar nu stiu ce sa zic despre turisti. Adevarul este ca s-a gasit destul sange prin padure. Oamenii spun ca se hraneste cu sange precum vampirii. Dar sunt numai niste povesti.
– Mi s-a facut pielea de gaina. Este cu adevarat inspaimantator ce se intampla aici. Acum inteleg de ce nu mai veniti aici. Oricum vreau sa va multumesc ca ati avut grija de mine, v-ati asumat un risc. Totusi aveti idee cum imi voi gasi prietenii?
– Nici o problema, imi place sa ajut oamenii. Cat despre prietenii tai, cel mai intelept ar fi sa asteptam sa rasara soarele si sa coboram de pe munte sa ne indreptam spre oras. Iar daca nu ii gasim acolo ma pot intoarce eu sa ma uit prin padure.
– Nu vreau sa ii las sa astepte. Cred ca ma cauta innebuniti. Va rog, nu putem merge acum sa ii cautam?
– Daca nu ai probleme cu inima si chiar vrei asta cu adevarat imi iau haina, caut lanterna si mergem.
– Da, chiar vreau asta.

Se imbracara amandoi gros. Barbatul apuca lanterna de pe masa din hol. Deschise usa de la intrare si plecara amandoi in adancurile padurii. Ioana isi tot striga prietenii. Totul parea pustiu iar linistea se instalase. Totul parea deja la fel si totusi diferit. Intr-un final fata zari cortul lor, insa el era gol. Toate lucrurile erau ravasite si o bere era scapata pe jos. Dar pamantul era uscat. Ei plecasera deja de ceva timp. Ioana incepuse sa se ingrijoreze si mai tare. Erau singuri prin padure. Oare ea ii va mai gasi ?

– Suntem doar prieteni, dar ii iubesc foarte mult. Nu as vrea sa li se intample ceva. Sunt foarte dezorientata. Oare in ce parte au luat-o?
– Hai sa mergem spre locul unde te-am gasit pe tine. Poate sunt prin zona.

Ea se simtea atat de obosita. Tot trupul o durea si era din ce in ce mai speriata. Vantul incepu sa bata. Din ce in ce mai tare. Parca vroia sa o puna la pamant. Copacii dansau si parca vroiau sa ii vorbeasca, sa ii spuna cate lucruri ingrozitoare au vazut. Sa ii planga pe umar si sa ii spuna sa plece cat mai repede de acolo. Parca le auzea soaptele in ureche. Dupa lungi cautari ei zaresc doua siluete in zare, lanterna nu batea pana acolo. Dar incercara sa ii strige. Nimeni nu raspundea. Se auzeau numai suspine. Cand se apropiara mai mult Ioana il zari pe Sergiu. Izbucni in lacrimi si fugi spre el. Langa acesta, intins pe pamant si plin de sange statea Catalin.

– Ce s-a intamplat cu el?
– Ce s-a intamplat cu tine? Am fost foarte ingrijorati. Te cautam de ore intregi.
– Lasa-ma pe mine. O sa iti povestesc. Acum sunt bine. El ce a patit?
– In timp ce te cautam au inceput iarasi tipetele, vantul a inceput sa bata cu putere iar silueta aceea infioratoare nu ne dadea pace. Am crezut ca innebunesc. Mi-am intors capul pentru o secunda iar Catalin disparuse. Abia acum am reusit sa il gasesc. E lovit si inconstient. S-a trezit de cateva ori, a inceput sa delireze si a lesinat iar.
– Ok hai sa il luam si sa ne indreptam spre oras. Vom merge la spital si nu ne vom mai intoarce aici. Totul va fi bine.

Inainte sa ajunga la spital soarele deja le gadila trupurile. Catalin nu a avut decat o contuzie dar nu isi mai aminteste nimic din ce a patit. Habar nu are cum sau cine l-a lovit. Totusi nu mai e asa sceptic in ceea ce priveste un simplu mit. Sergiu isi mai aminteste cu infiorare ceea ce s-a intamplat. Iar Ioana, de fiecare data are un sentiment ciudat. Inca tremura, se agita, plange si incearca sa inteleaga ce s-a intamplat. Si inca mai mentine legatura cu Bogdan. Cat despre fata pierduta in adancurile padurii, o parte din ea este inca acolo. Inca tipa noaptea de durere, inca plange de disperare, suspinele ei inca se aud in departare, atingerea ei inca poate fi simtita prin intermediul vantului. Silueta ei inca bantuie printre copaci. Sarutul ei nu ajunge sa mai fie povestit.

O poveste (continuare)

13/03/2009 12 comentarii

Un bloc. Un etaj. Un apartament. Un dormitor. O lumina de la monitorul unui calculator. O melodie. Afara e seara. Eu stau cu o tigara in mana si imi pun imaginatia la incercare. Mi-am promis ca voi continua povestea din articolul precedent. Asa ca sa ii dam drumul.

Dar dimineata parea sa fie atat de departe, nici macar un ochi din cei sase nu era inchis. Stateau si ascultau. Se auzeau zgomote de afara, parca vedeau si niste umbre. Se consolau cu gandul ca pot fi copacii in bataia vantului.

– Sergiu mi-e frica. Strange-ma in brate.
– Nu fi copil mai fato. Ma duc afara sa vad ce se intampla.

Era intuneric bezna. In departare se auzeau voci. Copacii parca dansau pe melodia vantului. Lanterna nu lumina mult si nu se putea intelege mai nimic din ce era in jurul lor.

– Nu cred ca suntem singuri. Aud niste turisti, zice Sergiu.

Ioana scoase capul afara iar ochii i se umplura de lacrimi.
– Imi e frica. Esti sigur ca sunt turisti?
– Nu Ioana, sunt sigur ca spiritul fetei a venit dupa noi.
– Sa stii ca nu esti amuzant.
– Nu mai avem ce face la ora asta. Hai sa dormim si vom discuta cu ei de dimineata.

Au intrat in cort si au incercat din nou sa adoarma. Iarasi incepeau sa se auda zgomote. Dar acum nu era decat sunetul stropilor de ploaie lovindu-se de cort.

– Proasta zi ne-am ales sa venim aici, zise Catalin. Ploaia asta a stricat tot dupa ce ca este racoare. Unde e berea ma Sergiu?
– Lada frigorifica a ramas afara, am uitat de ea.
– Bine, hai lasa ca ma duc singur sa imi iau.

Ioana se trezi si se uita nedumerita in jur.
– Unde e dragul meu vecin?
– S-a dus dupa ber…

Se auzi un tipat. Atat de tare si de strident. Totusi se auzi din departare. Parea o voce de fata. Inima le batea cu putere amandurora. Au iesit afara sa vada ce se intampla. Bateriile lanternei se terminasera. Ploua, vantul batea si era intuneric. Totusi se vedea silueta cuiva care se indrepta spre ei. Prietenii au strigat in cor:

– Catalin, tu esti?

Totusi era liniste. Silueta avansa. Nu puteau distinge nimic altceva. Se auzi un zgomot ca si cum cineva a calcat pe o crenga in directia opusa. Se intoarsera si il zarira pe Catalin.

– Ce faceti aici? Nu vedeti ca ploua? V-a apucat romantismul?

Cei doi au ramas profund uluiti si dezorientati. Cand au intors capul in cautarea siluetei misterioase totul parea pustiu. Dar ei stiau ca au vazut ceva. Au incercat sa ii spuna lui Catalin dar acesta i-a luat in ras. Totusi cine tipase? Au incercat sa se uite prin imprejurimi. Initial au crezut ca ceilalti turisti au patit ceva. Asa ca au incercat sa avanseze pentru a vedea daca pot fi de ajutor. Insa cand au ajuns in zona unde acestia ar trebui sa fie nu era nimic. Nimic nu parea sa fie deranjat. Nici un cort. Nici un foc de tabara. Nu erau nici macar ambalaje aruncate.

– Vezi Sergiu? Eram sigura ca nu erau turisti.
– Atunci erau in trecere. Stiu ca am auzit voci. Si nu sunt nebun.
– Si cum explici tipatul de mai devreme daca acestia erau doar in trecere?
– Si tu ce vrei sa zici? Ca padurea e bantuita?
– Eu cred ca neuronii vostri au plecat la bantuit, zise Catalin. Poate era un lup si nu ati auzit voi bine. Eu ma duc in cort sa ma usuc.

Asa ca au pornit cu toti. Totusi la primul pas facut Ioana simti un fior pe sira spinarii. Ofta si mai arunca o singura privire in urma. Zari iar silueta. Ramasese complet perplexa. Nu ii veni sa creada si ramase impietrita. Totusi reusi sa isi revina si incerca sa isi strige prietenii. Acestia deja ajunsesera cel mai probabil la cort. Ea nu mai era in raza lor. Era singura in mijlocul padurii speriata de moarte. Ridica mana si privi la inelul de pe mana ei.

– Nu vreau sa ajung ca fata din poveste. Nu vreau sa fiu un simplu inel pe o mana moarta. Ok, trebuie doar sa fiu calma si sa ma orientez. Baietii vor veni dupa mine, stiu asta.

Va urma…:)

O poveste

13/03/2009 8 comentarii

Acum doua zile am zambit cand am vazut prima data aceasta leapsa pe blogul lui hime si m-am bucurat ca am scapat. In schimb am omis faptul ca domnul alexxutzu nu ma uita si are grija ca leapsa sa ajunga si pe la mine. Foarte dragut din partea lui. Multumesc pentru leapsa Alex.
Acum sa vedem in ce consta leapsa. Trebuie sa compun o povestioara care sa contina urmatoarele cuvinte: spirite , fantastic , tacere , noapte , suspin , lumanari, voci , mana moarta , ochi rosii , inima , licantropie.
O povestioara scrisa tarziu in noapte. Sper sa va placa. Nu am mare talent. 😀

Era vara. Un grup de prieteni au hotarat sa plece impreuna intr-o excursie pe munte. Si-au instalat corturile si au facut un foc de tabara. Au glumit, au ras, au baut. Cand deja se lasase noaptea s-au asezat in jurul focului pentru a manca nalbe si a spune povesti de domeniul fantasticului. Tacerea s-a lasat iar Sergiu a inceput…

“Exista un mit potrivit caruia acum cativa ani o fata a fost ucisa in aceasta padure. Se zice ca a fugit noaptea de acasa si a vrut sa se refugieze aici. A fugit pana in adancul padurii dar la un moment dat a inceput sa auda zgomote ciudate..”

Ioana il intrerupe.
– Sergiu termina, ma sperii. Nu auzi cum fosnesc frunzele?
– Draga mea, stai linistita. Te voi apara eu impotriva spiritelor. Acum lasa-ma sa termin.

Inima a inceput sa ii bata cu putere. Se ratacise, nu mai stia de unde a venit si pe unde sa plece. La un moment dat a auzit suspinele unui copil care parea ca plange. A incercat sa il strige.

– E cineva aici? Nu iti face griji micutule, te voi gasi. Vom iesi amandoi de aici. Doar spune-mi unde esti. Alo? Ma auzi?

Liniste totala. S-a invartit prin imprejurimi in cautarea copilului. Nu vedea pe nimeni. Dar vocile nu au intarziat sa apara. Din ce in ce mai multe. Cereau ajutor. O strigau. Ea simti ca innebuneste. Isi dori sa plece cat mai repede de acolo. O voce in stanga, un tipat in dreapta. O lua la goana. Alerga pe cat de repede putea. Ochii ii erau rosii de la plans. Simti cum un fior o inconjoara si avea impresia ca fuge cu viteza luminii, nu mai intelegea nimic in jurul ei, nu mai vedea, nu mai auzea. Cel mai probabil suferea de licantropie. In disperarea ei zari niste lumini, pareau ca erau iscate de niste lumanari. Crezu ca este salvata. Era un simplu miraj. La capatul drumului era o prapastie in care ea cazu. Nu se stie daca a murit din cauza impactului sau doar a lesinat si lupii au mancat-o de vie. Nu s-a gasit decat mana ei moarta pe care era inelul de logodna…”

– Ce ziceti prieteni? Credeti ca este adevarat?
– Sergiu, tremur toata. Tu chiar vrei sa nu dormim la noapte, replica Ioana.

In schimb Catalin era cu zambetul pe buze.
– Aiureli. O simpla poveste de adormit copii. Voi fetelor sunteti mult prea sensibile.

Se auzi un fosnet printre copaci. Erau confuzi si nu mai faceau diferenta dintre realitate si poveste. S-au bagat repede in cort si au incercat sa adoarma sperand ca maine dimineata sa fie totul ok.

Si ca o fata buna ce sunt eu trebuie sa dau leapsa mai departe nu-i asa? Asadar cei din blogrollul meu in afara de cei ce au deja leapsa sunt rugati sa o preia. Fara scuze. Nu scapati.

1608025442_6c79d7651c_o