Arhiva

Archive for ianuarie 2010

Stire de ultima ora


Potrivit site-ului Descopera, aparent Hitler era ipohondru si dependent de sex. Cand am vazut articolul in mintea mea era : Bine. Si care barbat nu e? Vreti sa va explic fenomenul? Sunteti ipohondri pentru ca aveti o mancarime constanta in pantaloni si dependenti de sex pentru ca trebuie sa va potoliti mancarimea cumva, nu? Cred ca tocmai am pornit un alt razboi…

Inca se citeste nelinistea pe fata lui, nu?

The number 23


Tocmai am terminat de vizionat filmul The number 23. Un film obsesiv despre obsesie. Mi s-a parut genial si il recomand cu multa caldura mai ales fanilor Jim Carrey. El avand un rol cu totul deosebit decat cele de pana acum. A fost si alegerea perfecta pentru rolul din acest film pentru ca din cate am inteles chiar si in viata reala Jim este obsedat de acest numar. Adevarul este ca atunci cand cauti ceva cu destula desavarsire il gasesti. Daca calculezi si permutezi cifrele intr-un final vei gasi rezultatul pe care il cauti. E usor sa alegi numai cifrele care te intereseaza. Nu cred ca este vorba de coincidenta, nici misticism ci pur si simplu determinare si paranoia. Spre exemplu eu sunt nascuta pe 21 noiembrie. 21 + 1 + 1 = 23. Sau 2 + 1 + 1 + 1 = 5 care este format din 2 +3. Daca as calcula 21 +11 = 32 atunci am avea 23 inversat. Daca as lua si anul de nastere in considerare si as calcula fiecare cifra una cate una, calculele insumeaza iarasi 32. Da, poate ca e o coincidenta dar asta nu inseamna ca sunt urmarita de vreun fel de blestem sau mantuire. ~ Sau cine stie? In principiu numarul 23 este prezent in viata noastra dar de asemenea si numarul 1 si poate 52. Nu inseamna nimic.  Daca vreti putem spune ca de fiecare numar sunt atasate anumite intelesuri. Dar este doar un numar ca oricare altul. Cifrele, literele, numerele, cuvintele sunt prezente in viata noastra. In fine, nu stiu pentru cine si de ce ma cert. Eu vroiam decat sa recomand filmul dar mai degraba m-a recomandat el pe mine. Se pare ca obsesia se transmite vizual. In continuare, am gasit pe cinemagia 23 de enigme ale numarului 23.

1.Fiecare parinte contribuie cu 23 de cromozomi la ADN-ul unui copil.
2.Dureaza 23 de secunde ca sangele sa circule prin intreg corpul.
3.La oameni, al 23-lea cromozom determina genul.
4.Sunt 23 de litere in alfabetul latin.
5.Iulius Cezar a fost injunghiat de 23 de ori atunci cand a fost asasinat.
6.Axa Pamantului este inclinata la 23,5 grade.
7.Cavalerii templieri a avut 23 de Comandanti Supremi.
8.William Shakespeare s-a nascut pe 23 aprilie 1564.
9.William Shakespeare a murit pe 23 aprilie 1616.
10.Calendarele egiptene si sumeriene incep pe 23 iulie.
11.Titanicul s-a scufundat pe 15 aprilie 1912 (4+1+5+1+9+1+2=23).
12.Maiasii credeau ca lumea se va sfarsi pe 21 decembrie 2012 (20+1+2=23).
13.Compania de productie a lui Jim Carrey este JC 23 Entertainment.
14.John Dillinger a jefuit 26 de banci dar numai 23 pentru bani.
15.Distanta din centrul lui Marte pana la luna sa cea mai apropiata este de 23,500 km.
16.230 de oameni au murit in zborul TWA 800.
17.Kurt Cobain s-a nascut in 1967: 1+9+6+7=23
18.Kurt Cobain a murit in 1994: 1+9+9+4=23.
19.Filmarile la Numarul 23 au inceput pe 23 ianuarie 2006.
20.Literele din Joel Schumacher si Jim Carrey insumeaza 23.
21.Literele din Virginia Madsen si Jim Carrey insumeaza 23.
22.Charles Manson s-a nascut pe 12 noiembrie (11+12=23)
23.Lansarea Numarului 23 in cinematografe a fost pe 23 februarie 2007.

Amintiri

29/01/2010 2 comentarii

Amintirile sunt niste mici cufere pe care le bagi in pod si le mai revezi la curatenia generala sau atunci cand vii in contact cu obiecte banale care fac parte din viata ta de zi cu zi si in momentul acela mici conexiuni incep sa se creeze si esti sus in pod in fata cufarului. Deodata un cifru iti apare in minte iar cufarul se deschide. E ca o alta lume acolo inauntru. O multitudine de sentimente te invaluie, o pelicula isi face aparitia iar daca te uiti in jur esti iar la 14 ani in rochia ta favorita si retraiesti primul sarut sau la 16 ani cand ti s-a frant prima data inima sau pur si simplu esti in ultima zi de liceu si iti imbratisezi colegii. Unele cufere sunt ingropate undeva in spatele podului sub alte cutii, hartii si panze de paianjen si abia le poti vedea dar desi esti cu ochii inchisi inca poti simti bucuria primei jucarii. Poate ca copiii nu stiu prea multe dar cu siguranta stiu ce e important. Stiai si tu, dar acum esti prea ocupat, stresat si implicat in rutina cotidiana ca sa iti mai aduci aminte. Partea proasta este ca nu avem numai amintiri placute, numai cufere curate, frumoase, pline de flori, bucurie, iubire. Pe unele amintiri le impingi intentionat intr-un colt si speri sa uiti ca mai sunt acolo. Sunt cele acoperite de murdarie, rusine, durere, cele din coltul in care soarele nu ajunge. Dar nu vreau sa le dau frau liber aici. Vreau sa ramana in spate si astazi sa zambesc si sa provoc si altora un zambet cat de mic. Totusi m-am gandit adeseori cum ar fi daca am putea sterge o persoana din mintea noastra. Sa uitam complet ca a fost vreodata implicata in existenta noastra. Desigur motivul pentru care am vrea sa facem lucrul asta, este pentru ca am fost raniti. Dar asta inseamna ca vom sterge toate amintirile cu persoana respectiva fie ele oricat de frumoase. Ai vrea sa pastrezi amintirea cuiva chiar si cu pretul catorva lacrimi in schimbul amintirilor frumoase? M-am gandit ceva vreme la subiectul acesta. Raspunsul meu de acum cred ca ar fi ~nu~. In cazuri extreme, as prefera ca persoana respectiva sa fie eradicata din mintea mea. Poate ca voi avea cateva amintiri frumoase in minus, dar macar vor disparea si cele urate, voi avea linistea mea sufleteasca si timp destul pentru a crea destule amintiri care sa merite mentionate. Ei asta e doar un vis. Sau un cosmar. Intre timp realitatea e singura care ramane si cea pe care o privim in ochi atat cat ne tin puterile.

 

In fata amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a intamplat nu mai sta in puterea lor si nici a destinului.

 

Dar ceea ce inca sta in puterea noastra este sa zambim, sa strangem cat mai multe amintiri frumoase care le pot acoperi pe cele urate, sa tinem fruntea sus si sa rasfoim paginile trecutului atunci cand viitorul este sumbru.

 

Cei ce mi-au fost vreodata, imi vor fi si in continuare prezenti in amintiri.

Inventia minciunii


Am vazut acum putin timp filmul Inventia minciunii. Pentru cei ce nu l-au vazut, in film este descrisa o lume in care minciuna nu are loc. Nu numai ca nimeni nu spune nici o minciuna, dar nici macar nu se abtin in a-si exprima parerea oricat de rautacioasa ar fi. Crudul adevar oferit pe tava chiar daca nimeni nu il cere. La un moment dat actorul nostru principal reuseste sa spuna o minciuna, nici el nestiind cum a facut asta. Viata lui se schimba din acel moment dar in acelasi timp incearca sa imbunatateasca si viata celor din jurul lui. Minte pentru a avansa la locul de munca, minte pentru a face rost de bani, minte pentru a atrage femeile. In fine, minte la fel de bine si in toate situatiile in care o facem si noi azi. Nimeni nu avea nici un dubiu in privinta lui pentru ca evident, toata lumea spunea adevarul. Cineva mi-a spus astazi „trebuie sa intelegi de ce minte un om”. Ei bine, eu inteleg necesitatea unei minciuni in general. Stiu ca toti mintim, ca doar si eu o fac. As fi ipocrita sa zic ca nu. Stiu ca nu putem suporta adevarul cateodata sau ca o simpla minciuna ne scoate dintr-o situatie de cacat. Dar nu inteleg minciunile introduse inutil in anumite situatii. Sa minti doar de amorul artei. Sa te ascunzi in spatele unui paravan, sa te joci de-a v-ati ascunselea in spatele minciunilor. Sa pretinzi ca esti altcineva decat esti doar pentru a crea o anumita impresie in fata cuiva. Daca iti e rusine cu cine esti, atunci schimba-te nu minti. Iar cand nu este vorba de rusine unii oameni mint pentru ca sunt egoisti, doar pentru a obtine ceva iar la sfarsit isi arata adevarata fata. Nu stiu daca mi-as dori o lume fara minciuni, ar fi dificil sa auzi numai adevarul constant. Adevarul doare mai ales cand nu il ceri. Cand nu te astepti la anumite situatii e dificil atunci cand chiar te confrunti cu ele. Este mult mai usor sa faci fata unor situatii in fata carora te-ai pregatit. As vrea sa avem dreptul la cateva minciuni inocente de genul: Am intarziat la munca pentru ca traficul a fost infernal, nu – am adormit abia spre dimineata pentru ca am stat pana tarziu in oras sau esti frumoasa in seara asta, nu – ai avut zile mai bune. Minciunele de genul asta sunt bine venite si ne salveaza cateodata. Dar minciunile care ne frang inima si alaturi de care traim zi de zi nu sunt bine venite. As vrea ca o particica din creierul nostru sa nu ne permita sa spunem minciuni de gradul trei. As vrea ca totul sa fie mai usor si sa nu ne mai jucam atunci cand nu este necesar. As vrea sa nu privesc in urma si sa ma intreb peste cate minciuni am dat si nici macar nu am realizat. As vrea sa stiu daca de fiecare data a fost vorba de lipsa increderii sau evitarea unei confruntari sau pur si simplu dorinta de a rani in final. As vrea sa stiu motivul pentru fiecare in parte si sa nu dau peste eschivari. Ma pasioneaza firea umana, psihologia, toate caile intortocheate din mintea unui om si imi dau de gandit de multe ori. Sunt o fire foarte curioasa si merg pana la sfarsitul potecilor incalcite din lumea asta pentru a-mi afla raspunsul. Cateodata dau peste o infundatura, altadata peste o comoara iar din cand in cand vad o scena care ma face sa imi acopar ochii si sa ma intreb de ce? De ce imi faci mie asta? De ce iti faci tie asta? In principiu, de ce ne faci noua asta? Nu ar fi mai usor daca am spune de la bun inceput ce vrem, ce simtim, unde vrem sa ajungem decat sa jucam leapsa? Presupun ca ar fi, dar unii obtin o placere morbida din jocurile astea. Vor sa iasa invingatori prin orice cale nu conteaza ce lasa in urma. Intre timp se pare ca nu s-a inventat un detector de minciuni asemenea unui radar pe care il pot agata la chei asa ca va trebui sa ma intorc acolo, afara si sa infrunt minciuna si adevarul. Nu imi voi uita bunul simt acasa si nici instinctul.

~ Well, good luck to me !

Premiu


Dupa ce intri in blogosfera si incepi sa aberezi, sa povestesti, sa iti dai cu parerea, vine un anumit moment cand un alt blogger vede un anumit potential in scriiturile tale, in cazul meu acesta fiind Semafor care mi-a facut placuta surpriza sa imi acorde un premiu. Superior Scribbler Award. Pe aceasta cale vreau sa ii multumesc pentru acest premiu si pentru timpul pierdut pe umilul meu blog.

Si ca sa respect regulile care insotesc acest premiu, trimit la randul meu catre alti bloggeri aceasta apreciere. Acestia fiind Marylina pentru felul ei inteligent si amuzant de a scrie si pentru iubirea sa fata de cuvinte, Cristian Lisandru si Dioscoride pentru imaginatia si iubirea pe care o depun pentru fiecare articol in parte, Invizibilul3 pentru ca nu a uitat cum e sa fi copil si pentru ca este mereu in cautarea sufletului pereche. Mai sunt cateva reguli atasate de acest premiu, asa ca le prezint in continuare pentru cei ce trebuie sa il preia:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge link catre acest post care ne explica ce este cu premiul;
4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acel post si sa isi adauge numele la Mr. Linky List
5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

P.s. Nu am uitat sa numar, stiu ca am trisat putin si am numit numai patru bloggeri dar din micutul meu blogroll, acestia cred ca sunt niste scriitori speciali.

Ei doi

23/01/2010 Un comentariu

El statea pe scaunul din coltul camerei, cu o tigara in mana si o privea cu coada ochiului. Ea se fataia prin camera in rochita ei rosie, scurta si vaporoasa. Nu ii statea stransa pe corp dar in lumina care intra pe micutul geam, i se intrezarea silueta. Se uita la talia ei de viespe de unde o apuca cateodata si o ridica in aer atunci cand ea vroia sa zboare. Mainile ei micute si fine. Cu mainile acelea se agata de gatul lui si se uita in ochii lui albastri. Buzele ei care pana nu demult il sarutau in fiecare secunda a fiecarei zile. Ochii ei caprui, care sclipeau de fericire de fiecare data cand era in preajma lui, acum lacrimeaza. Nimeni nu zice nimic. Tacerea domina incaperea si nici macar vantul nu isi mai facea loc printre perdele.

Si acum imi amintesc ziua in care am cunoscut-o. Era o seara de vara si ploua mai puternic ca niciodata. Era uda din cap pana in picioare dar nu se grabea niciunde. Mergea alene prin ploaie. Culmea era ca zambea. Eu cu Bogdan eram in masina si o priveam cum se indreapta spre noi. Se urca in spate si saluta. Se uita la mine si zambeste. De atunci i-am observat scanteia aceea din ochi. Ochii aceia care reflectau inocenta si perversitate in acelasi timp. Cine ar fi crezut ca tocmai noi doi vom ajunge impreuna? Cine ar fi crezut ca apoi tocmai eu voi ajunge sa te ranesc?

Iesind din starea lui de visare observa cum ea isi strange toate lucrusoarele care pareau ca fac parte din decorul obisnuit si care nu vor pleca niciodata de la locul lor. Nu era imaginea pe care vroia sa o vada asa ca isi face curaj si rupe tacerea.

– Nu ai de gand sa spui nimic? Pleci pur si simplu?
– Nu cred ca e ceva de spus in situatia asta. Cred ca este evident ce trebuie sa facem.
– Nu crezi ca am putea…
– Nu, nu cred. Tu ai luat o decizie iar eu am luat-o pe a mea.

Cu doar o seara in urma se cocoloseau cu iubire. Fiecare clipa era plina de atata pasiune incat puteai crede ca lumea se sfarseste in cateva secunde. Erau in lumea lor si era bine. Erau copii, erau adulti, erau in celalalt capat al lumii. Erau oriunde vroiau sa fie. Totul incepea cu un contact vizual si un zambet. De acolo inainte fiecare seara era un mister. Un vis. Nu ai fi putut crede ca se va intampla ceva gresit. S-au jucat in pat, acolo unde totul incepea. Se gadilau si se tachinau asupra posesiei paturii. Ajungeau sa se alerge prin camera aceea micuta iar in final ajungeau amandoi pe podea razand in hohote. Apoi in miezul noptii intrau in bucatarie si isi pregateau de mancare. Erau in propriul lor restaurant. Iar fiecare dintre ei era criticul celuilalt. Se asezau la masuta aceea atat de mica din mijlocul camerei si se hraneau unul pe celalalt. Apoi printre rasete, mangaieri si saruturi se tarau pana in pat. Jocul incepea iar, pana cand adormeau imbratisati. Iar acum, pare ca nimic nu a existat. Toata iubirea a disparut iar pasiunea a fost transmisa in ura. Ea acum era in fata usii cu un rucsac plin de amintiri. El era deja in picioare in mijlocul camerei si o privea pentru ca stia ca asta va fi ultima data cand o va mai vedea.

– Stii ceva? Meriti pe cineva care sa te iubeasca. Cineva care sa te stranga in brate de cate ori ai nevoie. Cineva care te va trezi cu saruturi. Cineva care va fi langa tine de cate ori vei avea nevoie. Cineva care iti va intelege tacerea si iti va pretui fiecare cuvant. Cineva care iti va face declaratii de dragoste si va da tot ce e mai bun din el pentru tine. Imi pare rau Irina, desi stiu ca acum nu mai conteaza. Ea zambi cu ochii inlacrimati si inchise usa. Mai privi o data in urma si cobora scarile. Ramase cu o farama de speranta in suflet desi stia in adancul ei ca nu merita. Stia ca de acum inainte nimic nu va mai fi usor si ca pasiunea din ochii ei si iubirea fata de tot ce o inconjoara s-a stins.

Publicitate


Reclama este foarte importanta in promovarea unui produs. Tinta este o reclama cat mai buna, care nu va fi uitata, care va transmite mesajul dorit si care va atrage cat mai multi consumatori. Rar avem parte de reclame care nu ne dispar de pe retina cu una cu doua. Dar am descoperit una dintre cele mai ingenioase si amuzante reclame. Nu ma mai pot satura de ea. Cel mai dragut, curajos, pofticios si puternic soricel. Dar asta numai datorita branzeturilor Nolan.

Prin ochii lui


Lumea privita prin ochii iubitului meu. O alta zi pierduta in departare. O alta pagina din jurnalul animalutului meu.
20 Decembrie. A fost o intreaga agitatie toata saptamana. Am stat mai mult singur acasa si tot ce puteam face era sa dorm pe scaunul din hol asteptand ca cineva sa deschida usa, sa aprinda luminile si sa ma ridice sa ma tina in brate. Ma mai trezeam din cand in cand, ma uitam in jur dar nu era nimeni. Dimineata eram singur iar Cristina aparea abia dupa amiaza ca sa mancam si ca sa se poata odihni fiindca noptile si le pierdea in fata calculatorului. Asta seara a venit acasa, a aprins lumina, a vrut sa se dezbrace dar s-a uitat la mine si mi-a zambit. M-a luat in brate si mi-a spus ca are o surpriza pentru mine. Cand am vazut ca deschide usa si trece pragul mi-am spus – De data asta nu mai scap. Iar am facut o prostie si cu siguranta vrea sa scape de mine. Asa ca am inceput sa imi infig gherutele in geaca Cristinei si incercam sa scap ca sa pot fugi in casa. Ea a inceput sa rada si sa imi spuna sa ma linistesc pentru ca nu voi pati nimic. A mai deschis o usa catre un loc in care am inteles ca oamenii isi arunca gunoiul. Oare Cristina chiar vrea sa scape de mine?  Era tare frig acolo dar puteam zari copacii pe care ii privesc de la geamul bucatariei. Cristina a luat in mana ceva alb si pufos, mi-a bagat labuta in el si mi-a spus – Uite, asta e zapada. Apoi a scuturat-o deasupra capului meu si a zambit. M-am uitat la ea si mi-am dat seama ca e fericita. O materie alba, pufoasa care se topeste destul de repede pe capul meu o face fericita. Am mieunat in semn de aprobare si am mers in casa unde e cald si bine. Am continuam sa ne jucam acolo si cred ca am suparat-o atunci cand m-am urcat aproape de varful bradului. Imi place sa ating globurile acelea si sa trag de beteala. Ma distreaza. Un obicei tare ciudat si impodobitul bradului. Cristina mi-a explicat ca nu trebuie sa il stric, pentru ca asa este el frumos cu toate lucrurile acelea stralucitoare. E un simbol si o traditie a Craciunului. Parea ceva important pentru ea dar nu cred ca vorbeste serios. Maine mai incerc o data sa vad cat de sus pot ajunge.

Povesti in bucuresti


Tocmai am venit de la expozitia de fotografie „Povesti in Bucuresti”. Nu a fost tocmai ce ma asteptam, dar poate ca asteptarile mele au fost prea mari. De curiozitate am fost sa imi vad orasul atarnat pe cativa pereti. Bucurestiul din spatele pietelor, bulevardelor. Orasul zgomotos, aglomerat, dur. Orasul nostru indesat intr-un spatiu mic si calduros. Interesanta idee. Dar inca nu m-am decis daca a meritat sa ies din casa pe ninsoarea asta. Nu am fost dezgustata, dar nici foarte incantata. Cred ca totusi se putea mai bine de atat. Ce au vrut ? Sa identifice tipologii de spatii urbane aparute in uzul cotidian. De ce? Pentru a descoperi un oras familiar si strain, trait de noi si apoi gandit de arhitecti. Cum? Prin povesti, interviuri si explorare urbana. Vernisajul a avut loc pe 15 ianuarie dar expozitia este deschisa pana pe data de 22. Pentru cei interesati, puteti merge la Sala Octav Doicescu (Teatrul Act, Calea Victoriei 126).

 

Examen – Pierrot – Eminescu


Azi (de fapt ieri, fiindca este deja o noua zi, e dupa 12.00 iar eu sunt inca treaza dar extenuata) am avut o zi plina. Desi a fost sambata, m-am trezit la 8.30 ca sa merg sa imi dau primul examen pe anul acesta. M-am grabit sa ajung acolo cat mai devreme pentru a scapa de povara cat mai repede. Desigur, Spiru Haret avea alte planuri pentru mine. Acelasi incident ca si anul trecut. Aveau netul picat in toata facultatea asa ca era mare agitatie mare pe toate holurile. Mi-am pierdut ceva timp pe acolo pana cand m-am decis sa merg la secretariat sa aflu ca examenul va fi reprogramat. Alta incurcatura in programul meu, dar nu ar fi prima oara cand se intampla asta. Am plecat spre casa iar la statia de metrou Unirii 2 m-am oprit pentru a savura mica piesa de teatru a celor de la Teatrul Masca. Pierrot lunatecul. O incantare totala. Am stat si am savurat pana in ultima clipa impreuna cu alti bucuresteni nu prea grabiti in acea dupa-masa. La sfarsit ei si-au facut loc printre spectatori si au disparut in zare prin multime, metrouri si agitatie. Cel din urma fiind maestrul Mihai Malaimare care a tinut sa dea mana cu spectatorii de pe margine. Pentru cei interesati astazi 17 ianuarie mai are loc o reprezentatie la Unirii 1 la metrou la ora 12.30. Jazz cu Mircea Tiberian.

Seara mi-am incheiat-o la Cenaclul de seara in cadrul facultatii de litere in cinstea sarbatoririi a 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Seara s-a deschis cu cateva poezii recitate de 4 elevi din clasa a patra. Au fost foarte draguti si si-au dat silinta. Apoi cativa profesori si scriitori ne-au delectat cu cateva informatii si pareri asupra vietii eminesciene. O profesoara m-a impresionat foarte mult deoarece parea o adolescenta indragostita pana peste cap de Eminescu. Putea spune ca ii cunoaste viata acestuia pe de rost si il considera o adevarate divinitate. Se vedea o anumita pasiune in ochii dansei atunci cand vorbea despre el si nu permitea ca cineva sa ii pangareasca memoria asa cum au facut domnii de la Muzeul National al Literaturii Romane intrebandu-se daca Eminescu este intr-adevar poetul nostru national.

 

Acum sunt obosita dar in zilele urmatoare poate voi mai reveni asupra subiectului. Noapte buna.

God is smart


O alta parodie de la That Mitchell and Webb Look.

Cum treci peste o despartire?

14/01/2010 37 comentarii

https://voluptateaviselor.files.wordpress.com/2010/01/damien-rice-the-blowers-daughter.jpg

 

Dupa intensa cautare a acului in carul cu fan ai reusit sa gasesti dragostea. Ai apucat sa o simti cum iti curge prin vene. Sa simti cum te schimbi ca persoana pentru altcineva. Cum aspiri la tot ce este mai bun pentru voi. Ai simtit fericirea si durerea. Ai strans cele mai frumoase amintiri si inca zambesti cand te uiti in urma si iti amintesti de perioada aia. Dar ce se intampla cand ceva nu mai merge bine si ramai singur? Nimeni in jur iar lumea asa cum o stii se naruie. Simti o durere imensa si o disperare nemarginita. Esti iar singur. Ai facut tot ce puteai face. Te-ai umilit, ti-ai calcat in picioare demnitate dar asta nu ti-a adus linistea inapoi. Relatia s-a incheiat. Nu una oarecare, ci cea mai importanta care ti-a lasat un semn si te-a schimbat. Asa ca am ajuns in punctul pe care vroiam sa il detaliez azi.

Se zice ca speranta moare ultima si vorbele astea rasuna de undeva din strafundul nostru cateodata sau chiar daca nu o fac tot raman undeva ascunse. Intr-o situatie in care pierzi ceva, chiar daca iti doresti cu adevarat ca asta sa nu se intample dar nu ai control asupra situatiei, nu iti ramane decat sa speri ca totul va fi mai bine.

Toata lumea atunci cand trece printr-o despartire are tendinta sa il excluda pe respectivul din viata sa. Anumite locuri sunt interzise, incerci sa nu te mai gandesti la el, ii stergi pozele si poate reusesti chiar sa ii dai ignore si sa ii treci numarul de telefon pe lista neagra. Iti spui ca totul va fi bine si ca nu te-a afectat asa de rau precum cred cei din jur. Nu ai nevoie de consolare pentru ca tu esti puternica si nu poti lasa pe nimeni sa vada cat suferi. Asa ca iti reprimi sentimentele. Taci si inghiti sperand ca in timp totul va fi bine. Adevarul este ca desi ai vrea sa uiti, nu poti. Te minti singura. Nu stergi nimic cu adevarat, pentru ca nu poti. Si nu dai ignore nimanui, poate folosesti doar invisible in privinta caruia oricum te razgandesti pentru ca undeva in adancul tau speri ca maine te vei trezi iar totul va fi bine si iti vei recapata relatia inapoi. Iti faci rau pentru ca inca esti intr-o lume paralela in care totul se rezolva. Pentru ca inca esti in negare.

Am incercat si eu toate astea si m-au ajutat pe moment. Toti credem ca e metoda cea mai buna de a uita pe cineva. Dar nu, nu este deloc cea mai buna metoda. Cel putin nu in prima instanta. Va fi usor pe moment dar pe termen lung te va afecta. Pentru ca daca ascunzi ceva, asta nu inseamna ca si dispare definitiv. Mai ales cand vorbim de o fiinta. Pentru ca urmatorul pas este furia vei incerca sa dai vina pe cineva pentru toata nelinistea ta. Si cineva va trebui sa si plateasca pentru ea. Vei sari din relatie in relatie in cautarea cuiva mai bun. Vei ajunge sa compari si sa te gandesti la ceea ce nu mai ai sau nu ai avut niciodata. Vei ajunge sa ranesti si tu la randul tau fara sa iti dai seama cat de rau o faci. Singura scapare din situatia asta este sa te indragostesti sau sa treaca atat de mult timp incat sa uiti. Dar nu ai vrea sa te chinui singura luni, ani intregi, nu?

Cred ca am descoperit o metoda mai buna de atat. In primul rand trebuie sa constientizezi ca nici o despartire nu e usoara. Da, e greu de acceptat dar nici o alta alternativa din pacate. Cel mai bine este sa iti acorzi atat timp cat ai nevoie pentru a suferi. Sa plangi atat de mult cat ai nevoie. Sa ai cu cine sa vorbesti si sa spui tot ce nu ai spus niciodata. Chiar iti confera un sentiment de eliberare. Daca te face sa te simti mai bine poti scrie e-mailuri furioase care desigur vor ramane in drafts. Sau poti tine un jurnal. Fii cat mai sincera si vei ajunge sa te cunosti mai bine pe tine insati. Totusi am invatat ca indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta dar si ca poti continua inca mult timp dupa ce ai spus ca nu mai poti.

Nu incerca sa iei legatura cu el, sa negociezi o noua relatie. Nu incerca sa te gandesti la motivul pentru care v-ati despartit pentru ca cel mai probabil vei lua toata vina asupra ta si asta e ultimul lucru care lipseste, sa te simti vinovata. In schimb poti sa te gandesti la toate defectele lui, toate lucrurile alea marunte care nu iti placeau si in final partea lui de vina in relatie. Nu e sanatos sa dai toata vina pe el dar nici sa o iei asupra ta. Realismul e cel mai bun, chiar daca in momentul acela totul e confuz si e greu.

Se zice ca atunci cand ai de-a face cu o fantoma, ceea ce trebuie sa faci in cazul acela este sa te confrunti cu ea, sa ii recunosti prezenta si sa ii dai drumul. Asta trebuie sa faci si in cazul asta. Sa te confrunti cu situatia, cu amintirile, sentimentele si resentimentele, sa ii recunosti prezenta in viata ta si felul in care te afecteaza. Si in final, atunci cand esti pregatita sa le dai drumul si sa uiti. In tot procesul asta trebuie sa faci ce poti mai bine pentru a il scoate putin cate putin din sistemul tau. Sa iti gasesti activitati care te fac sa te simti mai bine. Noi hobbyuri. Sa ai grija de tine. Sa stai in preajma persoanelor iubite. Sa zambesti atunci cand privesti in urma si sa te convingi ca esti mai buna de atat. Dar din momentul in care ai facut asta nu mai e cale de intoarcere. Asta e momentul sa stergi tot si sa il exilezi din viata ta. Si lucrul la care cu siguranta nu ar trebui sa te gandesti este posibilitatea unei impacari. Oricine care te face sa suferi nu mai merita nimic din partea ta. Gandeste-te daca esti dispusa sa mai treci inca o data prin aceeasi suferinta.  Si cand crezi ca ai mintea mai limpede sa te gandesti daca a meritat. Mentine o atitudine pozitiva si renunta la regrete.

 

“… e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!”

Paulo Coelho ‘Zahir “

 

P.s. Nu am facut discriminare. Nu m-am adresat exclusiv femeilor. Situatia poate fi invers oricand.

 

2010

13/01/2010 5 comentarii

La un moment dat un om se intalneste pe strada cu vecinul sau
care se afla pe o banca cu cainele sau.
Cainele statea jos neclintit, insa se vedea ca sufera.
Omul il intreaba pe stapanul cainelui:
Nu te supara, dar ce s-a intamplat cu cainele tau?
La care vecinul ii spune: Pai sta pe un cui.
Stupefiat omul ii spune:
Pai si atunci de ce nu se misca, de ce nu se ridica?
La care vecinul sau ii spune:
Pentru ca nu-l doare suficient de tare.

Daca nici inceputul anului nu este momentul oportun pentru schimbari, atunci cand mai este? De la sfarsitul anului trecut pana azi m-am tot gandit si razgandit. Am analizat si am identificat pentru a suta oara problemele mele. Nu vorbesc de probleme de genul „nu am bani”, ci de problemele comportamentului meu. Felul meu naiv si slab de a fi. Ma tem in permanenta iar asta ma paralizeaza atunci cand nu trebuie. S-au strans multe temeri care m-au dat peste cap, m-au facut sa gresesc si mai ales sa imi fac rau singura. Pot spune ca am stat destul pe cui si acum ma doare suficient de tare.

Imi este frica. Imi e  frica sa iau o decizie fara sa ma gandesc de o mie de ori la toate scenariile posibile. Imi e frica de consecinte. Imi e frica sa vorbesc in public. Imi e frica ca mi se va pune o intrebare la care nu voi stii sa raspund. Imi e frica ca voi fi pusa intr-o situatie penibila. Imi e frica de necunoscut. Imi e frica ca voi repeta aceleasi greseli din trecut. Imi e frica ca nu voi face alegerile potrivite. Imi e frica ca am ratat ocazii pe care nu le voi mai avea.

Cauza tuturor temerilor mele este lipsa mea de incredere in mine. Am inceput cu mine si am continuat cu cei din jur iar astazi observ ca nu mai pot crede pe nimeni, nici macar pe mine cand imi spun ca totul se va schimba. Imi e frica de schimbare pentru ca nu stiu la ce ma pot astepta si nu stiu daca pot duce asta la capat.

Abia acum, la trecerea dintre ani am avut o trezire la realitate. Mi-am facut iarasi rau. Pentru ca am mai crezut inca o data. Si pentru ca m-am mintit singura si mi-am spus ca totul va fi bine. Nu e bine, niciodata nu a fost. A fost ultima oara cand o sa imi mai pierd capul. Am fost iarasi victima iar acum sunt iarasi confuza si indurerata. De fapt, am fost confuza mult timp iar acum pentru prima data am impresia ca vad lucrurile mai clar.

Trebuie sa incetez sa ii pun pe ceilalti in fata mea. Sa respir adanc si sa spun ceea ce cred cu adevarat. Sa nu ma mai gandesc de o mie de ori inainte de a face sau spune ceva, pentru ca stric tot farmecul si spontaneitatea. Trebuie sa nu ma mai critic atat de mult si sa accept ca nu sunt perfecta. Trebuie sa ma ocup intensiv de mine si sa nu mai imi pese atat de mult de ceilalti din jurul meu. Neaparat.

Trebuie sa ma tin de cuvant cand spun ca voi rezolva toate astea. De data asta nu voi mai scapa asa usor. Nu mai copiez ca in liceu si sper ca totul va fi bine. De data asta totul nu va fi bine decat daca il fac singura sa fie bine. E cu adevarat greu dar trebuie sa incep de undeva. Am trecut peste momentul in care eram furioasa pe mine, pe ceilalti. Sunt linistita acum si toate gandurile sunt mai organizate. Parca stiu mai bine ce vreau acum. Si voi incerca.

Trebuie sa incerc sa fiu mai spontana si sa nu imi mai fac atatea griji. Trebuie sa pot recunoaste ca sunt un simplu om si nu le pot face pe toate desi mi-ar placea. Trebuie sa stau dreapta si sa imi recunosc greseala. Trebuie sa fiu in stare sa suport consecintele. Trebuie sa fiu in stare sa pot rade de propriile mele gafe. Trebuie sa incetez sa te mai cred si sa incep sa ii cred pe oamenii care merita cu adevarat. Trebuie sa incetez sa ma subapreciez. Trebuie sa incetez sa ma gandesc la parerea altora. Si cu siguranta nu trebuie sa imi fie frica sa fac ceea ce imi place cu adevarat.

Am un obicei tare ciudat. In medie, un om normal cand vrea sa dea un telefon formeaza si asteapta ca la capatul firului cineva sa raspunda. Cat dureaza asta? Cateva secunde. Eu in schimb cand trebuie sa fac asta ma pregatesc cel putin 10 minute. Imi fac o lista in cap cu tot ce vreau sa spun, tot ce mi s-ar putea spune, tot ce m-ar putea intreba tocmai ca sa nu ajung intr-o situatie jenanta. E cu adevarat frustrant. Ma enervez pe mine insami pentru ca ma chinui singura degeaba. Ma simt de parca plec in razboi de fiecare data asa ca de obicei rog pe altcineva sa se ocupe de telefoane. E total stupid si ma urasc pentru asta.

Astazi a venit mama acasa si a spus ca trebuie sa sunam la Vodafone sa rezolvam niste chestii. Mi-am zis daca tot vreau sa fac treaba asta cu adevarat, atunci nu e moment mai bun decat prezentul. Nu va iesi nimic productiv daca aman. Asa ca „Maxim, am spus !”. Am ridicat telefonul si am ascultat cu atentie robotul pentru a nu avea timp sa imi construiesc scenarii in minte. Si am luat totul exact asa cum a venit. Nu m-am balbait, am zambit pe toata perioada apelului, am aflat tot ce am vrut si am incheiat totul fara nici o problema. A fost asa revigorant sa nu mai trebuiasca sa ma eschivez si sa ma chinui singura.

Si faptul ca postez articolul asta e un lucru mare. Pun degetul pe problema si recunosc ca am gresit. Admit faptul ca trebuie si vreau sa ma schimb. Recunosc ca sunt slaba dar sunt dispusa in sfarsit sa fac ceva in privinta asta. Incerc sa nu rosesc si sa imi bag capul in pamant.

Pana la urmatoare sesiune sper sa pot spune ca exista schimbari. Iar anul viitor pe vremea asta sper ca voi citi articolul asta si voi rade. Voi puncta pe blog de-a lungul timpului cum pot mai bine noul meu drum. Sa pot vedea mai bine mersul treburilor.  Si imi promit ca de data asta nu sunt numai vorbe, ci vor fi si fapte. Serios, nu e un cliseu. Deci asta e primul lucru de pe lista mea de „to do” pe anul 2010 pe care cu siguranta il voi nota ca si facut.

Bucatarie italieneasca

12/01/2010 2 comentarii

Tocmai vin din bucatarie. Am facut spaghete, una dintre mancarurile mele preferate. De obicei dupa ce toata activitatea din bucatarie se termina, adica aragazul se inchide, oalele ajung in chiuveta, o singura persoana mai lipseste sa guste ca sa isi dea verdictul final. Pisoiul meu rasfatat. Asta seara mi-am pus increzatoare spaghetele in farfurie fiind aproape sigura ca sunt exceptionale si ma indreptam catre masa cand mama mi-a furat un firisor minunat din farfurie si l-a tinut suspendat deasupra scaunului. Ma aplec si imi zaresc pisoiul. Prima oara am crezut ca o sa miroasa si o sa o lase balta. A mancat ma ! E ultimul lucru din lume pe care credeam ca o sa il manance. Banuiesc ca a ajutat sosul si mirosul de carne. Acum imi e frica sa nu isi schimbe dieta, sa  treaca de la Friskies la spaghete. Belea mare.

Aventurile animalutului meu

11/01/2010 4 comentarii

De peste trei luni de zile am un ghemotoc de bucurie si iubire care se perinda prin casuta mea umila. Cel mai frumos, nebunatic  si cu siguranta cel mai incapatanat pisoi din lume. Inceputul a fost cel mai greu, el fiind foarte timid cu strainii dar nu ia luat prea mult timp sa se simta in largul lui si sa devina stapanul casei. Nu ii ia prea mult nici sa se imprieteneasca cu cei din jur. Iar daca micutul meu Tomy vede ca totul este in regula si este in siguranta isi incearca toate siretlicurile pe care le are in desaga. Toarce, miauna, se strecoara printre picioarele tuturor si are cea mai dulce privire in speranta obtinerii unei bunatati.

Sa nu credeti ca nu stie sa se apere pe el insusi, lucrurile sau persoanele care cred ca ii apartin. Devine foarte gelos in ceea ce ma priveste. Nu permite ca altcineva sa imi acapareze atentia, are mereu grija sa se strecoare in bratele mele si incearca din rasputeri sa fie singurul barbat din viata mea. Daca nu sunt la calculator are mereu grija sa imi mentina scaunul cald si doar el doarme lipit de pieptul meu.

Avem si propriul nostru ritual de trezire. Spre exemplu in dimineata asta in timp ce visam frumos i-am simtit nasucul lui umed cum se inghesuie in fata mea iar apoi i-am simtit capul cum incerca sa isi fata loc intre mine si perna in speranta ca reuseste sa ma ridice. Daca nici pana in acest punct nu imi vede ochii ca incep sa mi se deschida, micutul meu se urca pe mine si incepe sa miorlaie incet. Doar nu vrea sa ma sperie, nu?

Intr-un final reuseste intr-un fel sau altul sa ma faca sa ma ridic din pat. Ma alinta pret de cateva secunde iar apoi sare din pat si se aseaza in fata usii spunandu-mi „E timpul pentru micul dejun”. Iese pe hol uitandu-se mereu in urma avand grija sa nu ma piarda in drumul spre bucatarie. Ajunsi la destinatie trecem mereu prin aceeasi poveste. Abia ma pot misca pentru ca mereu are grija sa ma impiedic de el ca nu cumva sa uit de ce am batut atat drum si miauna intrebandu-ma ce avem astazi la micul dejun.

Dupa ce isi termina portia se urca pe mine si se uita in farfuria mea asteptand cuminte sa termin si eu ca sa putem merge la joaca. Sigur ca mai sunt cazuri in care doreste si el sa guste din mancarea mea, fiind foarte pofticios si desigur cel mai bun critic culinar. Dupa ce terminam de mancat si sesiunea de dimineata in care ne antrenam pentru maraton el isi verifica agenda pentru ziua respectiva in felul urmator:

„Pai sa vedem. Astazi este Luni.

  • De la 9.30 la 10.00 ma joc cu soricelul meu. Doar daca l-as gasi, pentru ca nici eu nu mai stiu unde l-am bagat ultima oara. Cristina deja s-a saturat sa mi-l scoata de sub toata mobila din casa. Cred ca trecem peste asta deocamdata, sa vedem ce mai am de facut
  • 10.00 pana la 11.00 siesta mea. Nici o problema, cred ca ma pot descurca cu asta. Acum mai lipseste sa ma asez in mijlocul patului unde este atat de moale.
  • 10.45 Cristina a inceput sa dea muzica tare si m-a trezit. Deschid ochii si ma uit prin camera. Nu vrea sa ma bage in seama, iar sta pe net. Ma duc in cealalta camera si ma bag sub pat unde am descoperit o perna. Acolo nu ma deranjeaza nimeni.
  • 11.30 Sunt in afara programului meu. Dar ma simteam cam obosit pentru ca toata noaptea am ros o cutie si nu am lasat-o pe stapana mea sa doarma.
  • Din fericire am luat in calcul ca voi dormi pana mai tarziu asa ca mi-am programat la 11.45 lenevitul in fata ferestrei. Mereu sunt niste plante aici care ma incomodeaza. Nu stiu cine le tot pune la loc dupa ce eu le daram. Oh fie ma apuc iar sa le imping.
  • 12.00 Stau ascuns in spatele dulapului. Mama Cristinei iar s-a suparat pe mine. Nu stiu de ce face mereu asta, eu o ajut sa faca curatenie in jurul ferestrei iar ea pare mereu deranjata de asta.
  • 14.00 Am adormit iar in jur pare sa fie liniste asa ca presupun ca sunt in siguranta. Oricum e ora mesei. Ajung in bucatarie, iar Cristina imi zambeste si ma ia in brate. Ma aseaza pe scaun in timp ce eu astept sa imi fie pregatita masa. Dupa ce imi termin portia ma urc pe scaun ca sa pot intrezari ce mai este pe masa. Daca este acolo atunci cu siguranta nu se supara nimeni daca incerc sa miros iar mai apoi sa gust. Dar Cristina imi impinge capul in jos, cred ca vrea sa aleaga ce e mai bun pentru mine si sa imi dea mai tarziu. Nici o problema, ma intind pe picioarele ei si astept cuminte ca toata lumea sa termine.
  • 14.45 Imi ascut ghearele in tocul usii de la bucatarie. Cristina mereu rade cand fac asta zice ca am o fata de prostut, dar mama ei nu pare niciodata fericita. Zice ca fac mizerie.
  • 15.00 Ma urc pe birou, aleg un pix si il dau jos. Iar l-am bagat intr-un colt si nu il pot scoate. Ma urc iar si ma uit dupa o noua jucarie. Cristina intra in camera asa ca ma asez in pat si ma uit la tv. Toata ziua numai reclame.
  • 15.30 Ma joc cu Cristina. Ne alergam, ne gadilam, ne pupam si ne luptam cu monstrul care apare mereu de sub cearceaf. La un moment dat zaresc ceva care atarna la gatul ei. Ma agat imediat de el si incerc sa il bag in gura. Ea ma trage si se stramba la mine. Acum ce am mai facut? Cred ca este momentul oportun sa mai trag un pui de somn.
  • 17.30 Vad ca am programat niste casti care trebuiesc roase. Sunt cam vechi oricum. Ma urc usor pe birou si incerc sa le localizez. Odata ce le am in raza mea de actiune ma apuc de treaba. La un moment dat simt cum cineva ma ridica. Ah e Cristina. Imi spune ceva pe un ton suparat. Fata asta cred ca sufera de sindromul premenstrual. Nu stiu ce are cu mine.
  • 18.30 Pai cred ca dupa atata treaba merit si eu o masa copioasa, nu? Ma indrept spre bucatarie si incerc sa gasesc ceva de mancare. Lucrurile nu decurg in fiecare seara la fel, cert este ca intr-un fel sau altul obtin ceva bun de mancat.
  • 19.00 Program de voie. Ma joc, dorm, alerg sau ma mai imprietenesc cu cineva.
  • ~ 12.00 Mai devreme de ora asta nu doarme nimeni asa ca pana cand luminile nu se sting eu imi gasesc ceva de facut. Majoritatea serilor mi le petrec in bratele Cristinei. Ma mangaie si se joaca cu mine. Cu toate ca avem diferentele noastre noi ne iubim. Cand ni se face somn, ne bagam in pat iar eu incerc sa imi gasesc locul cat mai lipit de ea. Cand eram eu mic mic cat un purice ma lipeam de pieptul ei, era cald si bine si ii puteam auzi bataile inimii. Dar acum sunt de doua ori mai mare asa ca ma bag pe sub mana ei si adormim nas in nas.”

Viciul meu…

05/01/2010 2 comentarii

Ca strangi timbre sau ca tragi pe nas
Ca nu poti fara femei sau ca pui ierburi in atlas
Poti sa-i spui oricum,eu le numesc vicii
Atata timp cat cantitatea iti provoaca revicii
E vorba de dependenta nu conteaza drogul.


Toata lumea are vicii, ele fac parte din fericirea noastra, din viata noastra, stilul nostru. Reprezinta o dispozitie anormala care in prezent ne face normali. Unul dintre viciile mele este fumatul. Nici nu mai pot numara de cate ori am zis ” O sa le las, asta e ultimul pachet. Am terminat-o. Ati iesit din viata mea. ” Tin minte ca am si avut mai demult un articol in care imi analizam si imi declaram dragostea si pasiunea fata de drogul meu. Am mai incercat sa imi parasesc viciul de atunci, dar de fiecare data m-am intors alergand in bratele lui. Exact ca o relatie bolnava care nu iti face deloc bine dar ajungi sa tot revii iar si iar in acelasi punct.

Cu toate astea undeva dupa ziua mea de nastere, asta insemnand pe la sfarsitul lui noiembrie m-am hotarat irevocabil (ziceam eu) sa imi parasesc iubitul meu viciu. Si incepusem chiar foarte bine. Zile in sir in care imi gaseam activitati care sa imi ocupe timpul si sa ma faca sa nu ma mai gandesc la el. Spre marea mea uimire nu simteam nevoia de el. Ceva nu era la locul lui, dar era o schimbare in bine.  Aparent reusisem sa imi inlocuiesc drogul cu ceva mult mai sanatos. Ceea ce nu stiam eu era ca el iesise pe usa trantita nervos dar nu parasise incinta. Statea ascuns acolo intr-un coltisor, ma astepta sa fiu intr-un moment vulnerabil si sa fiu eu cea care cerseste iertare.

O saptamana intreaga curata si fara nici cea mai mica tentatie, ma hotarasc sa ies in oras. Sa mai vad lume, sa ma pot lauda. Stiam ca nu sunt total eliberata de veninul meu dulce,  dar m-am gandit ca mai am cativa metri si sunt ca si scapata. Va fi greu, imi voi aminti cu dor de el dar va iesi din sistemul meu. Ajunsa cu zambetul pe buze la destinatie, intru si imi caut amicii cu privirea dar intre timp ceva imi fura mintea. Era parfumul lui. Parfumul meu preferat. Petreceam nopti intregi invaluita in parfumul ala. Ah cat imi lipseste. Incerc sa imi revin. Doar nu am ajuns pana aici degeaba?

Asezata la masa zaresc intr-un colt o parte dintre vechii lui prieteni. Ma uit fara sa salut, nu vreau sa fiu nepoliticoasa dar de fiecare data ma ametesc, amagesc si imi promit cate in luna si in stele si iarasi ajung intr-un impas. Buna parte din seara se scurge cu mine inca intreaga si cu mintea lucida. Tentatii au existat, nu mint. Mi-am alungat din minte toate amintirile frumoase cu noi. Am incercat sa ma prefac ca nici nu ai existat in viata mea. Eu te-am parasit ! Eu controlez situatia ! Nu esti mai puternic decat mine !

Am plecat. Aer curat. Fericire pura. Totusi oboseala inca nu isi facuse aparitia asa ca am hotarat sa ne mutam undeva unde putem manca si discuta in liniste. Cativa dintre noi au hotarat sa mai ramana asadar  am inceput sa ne perindam prin zona. Ne-am oprit la un McDonalds si am ramas inauntru fiindca incepuse sa ploua. Am zis –  asta e perfect – . Nu aveam cum sa fiu tentata, terminam de mancat, plecam acasa si puteam spune ca am mai rezistat o zi fara el.

Desigur nu s-a intamplat asa. Ploaia s-a oprit imediat. Asa ca am iesit afara la aer curat. Ma simteam vulnerabila. Atunci te-am vazut. Ai trecut in fuga, te-ai uitat la mine si te-ai intors. Acesta era momentul tau. Nu mai avea sa fie seara mea ci momentul tau de glorie. M-ai luat in brate. Desi incercam sa te imping ma strangeai. Ti-am simtit mirosul si nu am mai putut rezista asa ca am facut-o. M-am lasat prada tie.  Te-am sarutat. Puteai sa juri ca este unul dintre acele prime saruturi care sunt atat de pline de pasiune si atat de intoxicante. Acelea care te fac sa spui „Mai vreau. Mai vreau”. Asa ca am mai facut-o. Am umplut cateva clipe de pasiune, de dor, de dragoste. Mi-ai dat drumul si ti-am jurat ca nu am facut altceva decat sa ma las prinsa de moment si ca nu se va mai intampla. Mi-ai zambit strengar si ai plecat.

Simteam ca tot ce am facut in ultima saptamana a fost degeaba. Sunt iar pe jos si trebuie sa ma culeg. Nici o problema. O mica scapare nu imi va strica toate planurile mele de evadare, nu-i asa? Cat timp eram in casa, la siguranta, unde tu nu puteai patrunde pentru ca am avut grija sa distrug toate dovezile ca tu ai existat vreodata in viata mea, ei bine cat timp eram aici eram total in siguranta. Dar acolo undeva, afara, tu pandeai. De fiecare data iti faceai aparitia si ma ameteai, ma mangaiai si imi dadeai chiar si cel mai mic sarut cu sau fara voia mea. Ma faceai sa am impresia ca inca mai am control asupra situatiei. Dar nu, eram prinsa iar in mrejele tale. Doar ca inca nu eram constienta pe deplin de asta.

Eram intr-o seara singura. Pentru prima oara in mult timp eu m-am gandit la tine. Mi-am amintit de tot. Am devenit agitata. Nu iti mai simteam gustul pe buze, nu iti mai simteam mirosul dar undeva adanc aveam iar nevoie de tine. Am incercat sa te ignor multe alte seri la rand. Cum se poate sa imi faci rau chiar si atunci cand nu esti langa mine? In una din seri, dupa lungul chin, dupa saptamani intregi nu am mai rezistat. Am iesit afara si te-am cautat cu privirea. Stiam ca inca ma astepti. Nu ai incetat niciodata sa o faci. Am alergat si alergat si am sarit in bratele tale si te-am strans tare. Da, acum iar cersesc iubire. Hai acasa unde ne e bine…